cât le chemam eu. De când donjuanismul este împărţit de cele două sexe, şi-a pierdut aureola blestemată, a încetat de a-şi mai exhiba libertatea ca pe o sfidare. Nu mai există desfrânaţi din moment ce există desfrânate. Fiinţele se dăruiau, plecau, soseau fără să ceară explicaţii, prin consimţământ sau refuz instantaneu, şi această simplitate mă încânta.

Fiecăreia îi spuneam nişte "te iubesc" dezinvolţi a căror intensitate ele o întâmpinau fără să se ataşeze de contract. Dăruit cu totul splendorii acestor destine încrucişate, nu cunoşteam din relaţiile amoroase decât frumuseţea începuturilor. Mă încrucişam cu un eşantion uman nemaipomenit, pluteam într-o succesiune de clipe pregnante care mă menţineau într-o stare de imponderabilitate. Fericirea de a simţi o puternică tensiune, un fel de poftă barbară pentru diversitate îmi dădeau sentimentul – naiv fără-ndoială - de a-mi potrivi pasul după parcursul formidabil al societăţii. Odată trecut primul timp al dezlănţuirii senzuale, mă gândii să mă expatriez. Franţa este o ţară care doarme şi în care nu poţi scăpa de aplecarea asupra ta; ea este patria vieţii particulare: de aceea aici înfloreşte mai mult decât în altă parte sifilisul conjugal, dragostea egoistă a soţilor; baricadaţi, cu toate obloanele trase, când lumea în jurul lor se răscoală. Profitând de specialitatea mea de parazitolog, luai contact cu "Medecins sans frontieres" şi cerui să fiu afectat într-o ţară săracă dar liberă pe planul moravurilor, precum Africa neagră sau Asia de sud-est, ştiind că voi sluji mai bine dacă înclinaţiile mele erotice nu găseau obstacole. Pe scurt, după treizeci de ani de dibuieli, credeam că am ajuns în sfârşit să-mi articulez mica mea istorie la istoria animală a celorlalţi oameni.

Îţi văd strâmb strâmbătura, Didier. Îţi spui: porcul se gro zăveşte cu mârşăviile lui şi îmi debitează orori cu surâsul pe buze. Ei da, ponegrindu-mă, îţi las privilegiul indignării. Dar totodată mă eliberez: din urechile dumitale fac lada de gunoi în care-mi abandonez păcatele.

Privirea lui iluminată de o hidoasă sagacitate îmi întoarse stomacul pe dos. Fără un cuvânt mă sculai. Numai un om care încearcă o adevărată plăcere în a se flagela singur poate coborî cu o asemenea beţie până la mărturisiri atât de impudice. Era oare cu putinţă să se ponegrească din plăcere? Nu prea avui timp să-mi pun întrebări căci abia închisesem uşa cabinei şi mă şi izbeam de o persoană pe culoar: era Rebecca, şi în mod vădit ascultase prin perete. Lucru ciudat: nu scoase niciun ţipăt, eram amândoi muţi, ea surprinsă în flagrant delict de spionare, eu înlemnit de mirare şi încă ameţit de confesiunile paraliticului. Rebecca avea – se pare - ceva să-mi spună, ascundea şi ea poate un secret. Se trăsese înapoi până sub lumina unui spot: acest ecleraj care-ar fi fost nemilos pentru o alta îi sublinia chipul fru mos prins încă într-o vagă copilărie. Părul îi unduia uşor sub briza aerului condiţionat, lungile ei gene îi făceau ochii şi mai mari dându-le mai multă strălucire. Mă simţeam cuprins de respect în faţa acestei guri închise atât pentru scuză cât şi pentru regret, nu mai ştiam dacă eram supărat pe ea, dacă trebuia să-i port ranchiună pentru trădare.

- Ştii acum cât de nefericită am fost! Această tutuire brutală mă mişcă: intimitatea era, aşadar, restabilită şi am inaugurat fără întârziere dovada de prietenie.

- Nu reuşesc să cred că aţi... că ai îndurat toate astea.

- Nu mă judeca după impresia de forţă pe care o răspândesc în exterior... Dar spune-mi, nu eşti supărat pentru întâlnirea din după-amiaza asta?

- Ba da, ba nu, în sfârşit...

- Era un banc idiot, de-acord, dar, crede-mă, Didier; era singurul mijloc ca să afli.

- Dar de ce să te laşi în seama lui, şi să nu-mi povesteşti viaţa tu însăţi?

- Îi las lui Franz cuvintele, nemaiputându-se folosi de trup. E ultima lui plăcere. De fiecare dată când se află mai mult de douăzeci şi patru de ore cu cineva, e cuprins de dorinţa irezistibilă de a povesti totul. Cel mai adesea este trimis să se plimbe. Atunci, ca să-şi ademenească auditorii, îi amăgeşte că o să mă dăruiesc lor dacă-l ascultă cu răbdare. E pură divagaţie din partea lui, nu marşez niciodată la astfel de lucruri.

- Ştiu, mi-a spus-o. Dar nu de-asta îl ascult, rectificai grijuliu să nu par prea interesat.

- La tine e într-adevăr din milă?

O hărţuii atunci cu întrebări dezordonate asupra straniilor obiceiuri pe care le întreţinea cu soţul ei, dar fiecare dintre ele îi amintea perspective de suferinţă şi de glorie pe care le considera dobândite deja şi nu voia să le dezvăluie. Până la urmă, obosit, o întrebai:

- Pot oare spera o altă întâlnire? Adevărată de data asta? 

- M-ai iertat deci... Du-te şi ascultă mâine ultima confesiune a lui Franz şi-ţi promit că după aia... Dar scuză-mă, trebuie să te las, e ora injecţiilor lui.

Cum mă întorceam, îl zării pe Tiwari care ne observa de departe de la un cot al culoarului. Văzându-se reperat, plecă iute capul şi intră într-o cabină. Ce se-amesteca şi ăsta?

Reveneam spre cabinele de clasa a doua, frecându-mi mâinile, cuprins de bucuria egoistă, vanitoasă a celui care o să reuşească şi o să culeagă curând fructul la care râvneşte de multă vreme. Nu eram deci supărat pe Rebecca; deşi nu obţinusem nimic tangibil din partea ei, eram liniştit. Pactul insolit al soţului nu era decât fantasmă de om bolnav făurită în singurătate. Nu exista nici o alianţă între ea şi el, iată ce era important pentru mine, nu eram decât eu şi Rebecca, cea care-mi pătrunsese în inimă aşa cum intri prin efracţie într-un apartament, hoaţă frumoasă cu care pactizam.

Când sosii în cabina noastră, înţelesei de îndată că Beatrice îmi plăcea mai puţin. Sau mai curând că era aceeaşi în timp ce toate se schimbaseră în jurul ei:

- De ce nu te-ai întors, lansă ea cu obrajii roz de excitaţie. Am făcut echipă cu Marcello şi Tiwari şi-am câştigat de patru ori.

- Eram la Franz, spusei sec, preferând francheţea unei minciuni devenită inutilă.

- La Franz?