Era atât de fericită de după-amiaza sa încât nici măcar nu-mi ascultă răspunsul.

Cinarăm uşor, departe de ceilalţi. Mă uitam la sala de mese, populată de persoane mohorâte şi transpirate, ca şi cum n-o văzusem încă niciodată, sensibil pentru prima oară la îngrozitoarea urâţenie a acestui pachebot. Adevărul este că foarte putini pasageri îmi deveniseră cunoscuţi, în timp ce majoritatea celorlalţi îmi rămâneau indiferenţi, grupaţi confuz împreună fără ca măcar să-i calific cu o poreclă sau cu un semn distinctiv. Degeaba mă sileam să sper gândindu-mă la ziua următoare, ideea acelei veghi între patru ochi în care nu voi putea s-o văd pe Rebecca îmi înăbuşea optimismul în gât. Printr-o alunecare monstruoasă şi pe care nu eram stăpân, istorisirea lui Franz, departe de a-i deprecia soţia, derapa asupra relaţiei mele cu Beatrice. De data aceasta, desluşeam un raport direct între această istorie şi dezinteresul meu progresiv pentru însoţitoarea mea. Iar dispreţul pe care se lăuda că l-a avut pentru metresa lui, îl transferam acum asupra metresei mele. Simplă coincidenţă, bineînţeles, şi totuşi mă bătu gândul că infirmul era pe cale să mă infecteze cu gusturile lui, să instaleze în mine un suflet parazit.

Nu, mă-nşelam, Franz n-avea nimic de-a face cu deza fectarea mea; călătoria catalizase o nemulţumire care izbuc nea sub presiunea împrejurărilor. Altfel cum să explic acest fulger într-un cer atât de senin? Plecând în Orient, nu eram noi oare pe cale de a ne petici cuplul? Stăteam împreună pentru că aşa începuse şi aşa trebuia să continue, fără altă raţiune mai nobilă, din ascultare faţă de rutina pe care o decretaserăm. Era ceva absurd în această continuitate. N-o mai luam pe Beatrice ca atare, îi cântăream calităţile şi defectele ca un vulgar negustor. Iar eu care-o numeam "hărăzita mea" cu două zile înainte, aveam chef să rectific acum asta prin "dezamăgirea mea".

- Ce ai, mă-ntrebă ea, eşti ciudat, nu spui nimic, am impresia că fugi de mine...

- De ce-aş fugi de tine?

- Nu mi-ai citit nimic astăzi, s-ar spune că uiţi de călătoria noastră.

- Călătoria noastră! Vorbeşti de ea ca de-un sugar.

- Preferi poate sugarul lui Franz şi romanul în episoade despre dulcineea sa.

Era prima oară că vorbea despre Rebecca pe acest ton.

- De ce-o tratezi drept dulcinee? Ce ţi-a făcut?

- Mă agasează, pur şi simplu. Îi detest privirea care te detaliază din cap până-n picioare, nu-mi place felul ei de a in stitui un raport de concurenţă cu celelalte femei.

Mitocanul care dormea în mine răspunse:

- Ai pică pe ea pentru că e frumoasă şi mai tânără decât tine.

Se uită la mine surprinsă, ca şi cum nu se aştepta totuşi la aşa ceva!

- Poate sunt urâtă şi bătrână?

- Nu voiam să spun asta.

- Găsesc că o aperi cu prea multă căldură. Ştiu că e frumoasă şi că-ţi place. O atacam tocmai ca să văd ce reacţie ai.

- Încercarea ta e-o tâmpenie.

Eram umilit că fusesem atât de repede descoperit. Dar Beatrice spuse simplu:

- Ştii, cred că nu mai facem dragoste destul.

Docil la această invitaţie, mă executai după cină în spaţiul strâmt al catacombei noastre plutitoare. Totuşi, chiar goală, tovarăşa mea nu se degaja de furoul femeii legitime. Şi cu cât o priveam ocupându-se cu abluţiunile toaletei sale intime  avea mania igienică de a se spăla înainte de a face dragoste -, cu atât simţeam că-mi scade apetitul. Toate mergeau de-a-ndoaselea în această morfologie şi trebui să închid ochii ca să n-o profanez cu o delectare morbidă, atât de contrară indulgenţei mele.

În sfârşit, cu ajutorul obişnuinţei, ne împerechearăm cu stângăcie. Dar totul în mine se retracta în faţa acelui abis alb a cărui geografie îmi era cunoscută până la cea mai intimă cută; şi pe urmă ruliul care creştea din oră-n oră nu făcu ni mic ca să ne înfrumuseţeze încleştarea. Pe nesimţite, imagi nea unei Rebecca nervoasă şi aprigă se interpunea între acea carne previzibilă şi dorinţa mea care nu mai ştia la ce obiect să se închine. Degeaba o alungam, se ridica între noi ca un irezistibil magnet, terţă persoană inoportună care mă distrăgea. Îmi mângâiam partenera cu neglijenţă, străduindu-mă să stârnesc din pielea sa un răspuns al cărui cel mai mic episod îl cunoşteam în detaliu dar care în seara aceea nu veni. Apoi, grăbit să fiu deja a doua zi, adormii dintr-o dată aşa cum te duci la fundul apei.

Ziua a patra:

Amărăciunea simpatiilor trucate. Mâna întinsă.

În dimineaţa celei de-a patra zile, ieşind dintr-un vis în care Beatrice se strâmba ca sub efectul unei intolerabile dureri, mă sculai cu o singură idee în cap: să mă unesc cu Rebecca în următoarele douăzeci şi patru de ore. Toată noaptea bântuise furtuna şi în timp ce intram în strâmtoarea Corint, valuri plumburii mai galopau de-a lungul cocii vasului, luau cu asalt orizontul livid. O lumină ternă, accentuată de cascade de ploaie, îndolia plaje joase, cătune de pescari dispuse în semicerc de-a lungul micilor cricuri. Beatrice era la fel de posomorâtă ca vremea. Fardul de un deget nu reuşea să mascheze banalitatea chipului său tras de un somn chinuit. Trebuia să ajungem la Atena spre prânz, dar nu mă gândeam decât la seara de Anul Nou de care nu mă îndoiam nici o clipă că va fi decisivă. Promisiunea unei idile la bord depăşea cu mult intere sul meu pentru Orient care era în punctul său cel mai jos; la drept vorbind, sătul de vorbele de la masă spuse pe această temă, obosit de litaniile lui Marcello, eram deja blazat asupra unei ţări pe al cărei pământ nici măcar nu călcasem.

Îmi lăsai locului metresa cu chipul trist şi ieşii să mă plimb. Norocul, pe care-l favorizasem mult, făcu să dau nas în nas cu soţia lui Franz în barul de la clasa întâi. Mă întâmpină cu o pasiune care mă surprinse, mă sărută de patru ori pe obraji şi strângându-mi mâinile mă aşeză lângă ea. Prezenţa sa dădea încăperii o intimitate fermecătoare. Era