prima mea adevărată întâlnire în doi cu o femeie despre care ştiam tot şi care totuşi îmi rămânea străină. Nu mai avea aerul dispreţuitor care mă intimida atât de mult în primele zile: privirea sa dreaptă, plină de o insolenţă voioasă, îi ilumina chipul strunjit ca o figură de porţelan. În faţa a atâta graţie, redevenii mai întâi timid şi bâlbâit. Dar vorbăria noii mele prietene, surâsul ei luminos încântarea în care mă cufundă primul ei compliment - găsea că am ochi frumoşi – îmi dădură puţin câte puţin încredere în mine.

- Toată lumea e bolnavă pe vaporul ăsta, dacă o ţine tot aşa, va trebui anulată petrecerea.

În ce mă priveşte, îi dădui veşti despre cabinele de clasa a doua fără să omit nici un detaliu asupra stewarzilor şi a băieţilor de cabină. N-aveam nimic precis să-i spun, şi totuşi nu-ncetam să-i vorbesc; cuvintele-mi ieşeau în valuri de pe buzele grăbite şi mă miram de oportunitatea spirituală a spuselor mele. Simţeam născându-se între noi o familiaritate instantanee, unul din acele curente de încredere care cimentează în câteva minute o afecţiune de mai mulţ iani. Ne priveam învăluiţi cu totul de farmecul unei simpatii care începe, flirtând deja din ochi, din zâmbet.

- Dar ai până şi umor, spuse Rebecca, şi atrăgându-mă încet spre ea, mă sărută pe frunte.

Această mângâiere îmi incendie sângele din vine, gura ei era călduţă şi regretai că nu am prins din zbor cele două muşte ale buzelor sale. Îşi ridicase părul, descoperindu-şi urechile micuţe şi roz străpunse de safire.

- Ajută-mă să-mi termin cuvintele încrucişate, lansă ea deschizând un număr din Marie Claire pe bar. Apoi, întinzându-mi un pachet pe jumătate gol de Marlboro:

- Vrei o ţigară?

- Mulţumesc, nu fumez.

- Nici măcar acest viciu? Apropo, ştii ce-i spune locomotiva cu aburi locomotivei electrice?

- Nu.

- Cum te-ai lăsat de fumat?

Izbucni în râs. Această tandră tâmpenie mă încântă.

- Nu eşti obligat să râzi, fie şi din milă. Bine, spune-mi, orizontal, culmea pentru un japonez?

Dar vai, trebui ca Beatrice să intre chiar în clipa aceea şi să ne surprindă. Câteva secunde, nimeni nu spuse nimic: te-ai fi crezut într-un teatru de bulevard (e stupefiant să constaţi cât de mult ratifică viaţa cele mai proaste convenţii ale vodevilului). Nu ştiam cum să evit muţenia noastră de conspiratori şi totuşi nu încercam s-o scurtez.

- Sper că nu vă deranjez, spuse intrusa, stăpânindu-şi cu greu un tremur al bărbiei.

- Deloc, răspunse Rebecca, e-o plăcere să te vedem. Făceam lista noutăţilor zilei.

- Acest gen de actualitate nu mă interesează.

- Fără-ndoială tocmai te-ai sculat, ai ochii încă umflaţi.

-  Nu, m-am sculat de la şase. Ruliul mă împiedică să dorm.

- Ah, scuză-mă, aveai aerul că te-ai dat jos din pat. O acreală politicoasă se punea în vorbele lor şi risca să se transforme în invectivă. Îmi veni ideea vanitoasă, reconfortantă, că cele două femei se sfâşiau pentru mine.

- Ce-ţi pui diseară? întrebă Rebecca.

- Nu ştiu, nu prea am chef să vin.

- Pot să-ţi împrumut diverse lucruri, ar trebui să avem aceeaşi talie, deşi pari mai mare în şolduri. Beatrice tresări; îmi venea să râd.

- N-am nevoie de hainele tale. Am luat cu mine ce-mi trebuie.

- Îţi spuneam asta ca să te scutesc să pari neglijentă. Bine, porumbeilor, vă las, mă duc să-i dau în cioc porumbelului meu. Pe diseară.

Un lung minut de tăcere trecu peste barul pustiu dintr-o dată. "Porumbeii" evitau să se privească, şi mai stânjeniţi de brusca absenţă a străinei.

- V-am deranjat, nu-i aşa?

- Deloc, stăteam de vorbă...

- Nu minţi, Didier, se citea pe faţa ta când am intrat.

- Încetează cu bănuielile tale!

- Didier, reluă ea (iar vocea îi era o implorare tremurătoare), spune-i lui Beatrice a ta că-i o neînţelegere, că visez. Rămâneam surd la semnalele de naufragiu. Se uita la mine cu ochi miraţi, descoperind puţin câte puţin un adevăr în care nu voia să creadă. Ghicise totul şi se bâlbâia, gata să plângă.

Nu-mi mai amintesc de platitudinile schimbate atunci, îi spuneam lucruri obişnuite neavând nimic ce să-i spun, iar stereotipurile, proscrise în principiu între două persoane care se iubesc, se acumulau între noi ca tot atâtea cadavre. Aceste nimicuri, pe care le găseam atât de drăguţe în gura Rebeccăi în cea a lui Beatrice mă exasperau: încă o dată ieşea învinsă din confruntare.

- Uită-te la mine, reluă ea cu un tremur de durere în glas, nu sunt numai frumoasă, ci vie, sclipitoare. Ea-i o capcană se xuală, o creatură făurită de bărbaţi. Nu-ţi înţeleg nevoia pe care o ai de a distruge totul între noi doar pentru că ai poftă de această fată.

Cu greu îmi reprimai un hohot de râs: ea sclipitoare? Da, ca o tinichea ruginită! Îşi dădea în sfârşit seama că prezenţa ei nu era departe de a mă indispune. Un cuvânt era de-ajuns ca să-i redau speranţa, dar tăcui.

- Franz ţi-a sucit capul, nu te ştiam atât de influenţabil. Ştii, nu-i aşa de frumoasă, Rebecca ta, e prea studiată, artifi cială...

Cu ea alături trecusem pe lângă voioasa nesocotinţă a vieţii, era vremea să lichidez întârzierea.

- Dar răspunde-mi odată, nu vezi că sunt pe cale să-şi bată joc de noi, să te excite împotriva mea ca să ne dezbine?

- Iată cel puţin ce au în comun prefecţii de poliţie şi fe meile geloase: fantasma complotului, spusei eu, cu ironie, fericit să dezvolt o idee pe care Franz mi-o suflase cu o seară în urmă.

- Bineînţeles, delirez...

Întregul său trup fremăta, zgâlţâit de violenţa emoţiei; nările i se umflau şi rămânea agitată de hohote, plângându-se că nu ne mai iubeam. Barmanul ne privea fără să înţeleagă. Acest dialog mă plictisea ca de fiecare dată când n-ai dreptate şi trebuie să te justifici. Adevărul este că Beatrice nu mai era pe piaţă şi nu voia să accepte asta. A fi pe piaţă: nu ştiu de ce expresia asta îmi plăcea atât de mult în dimineaţa aceea. Îmi închipuiam