lumea dragostei ca pe un vast bazar în care unii se ofereau în timp ce alţii alegeau. Pe măsură ce fiinţele înaintau în vârstă, erau tot mai înclinate să se ofere şi din ce în ce mai puţin dificile asupra obiectului ales. Şi mă gândeam la prietenele pariziene ale lui Beatrice, de treizeci de ani ca ea, odinioară Passionnarii semeţe, în jurul cărora roiau bărbaţii, şi al căror chip era acum o constantă suplică implorând: "iubiţi-mă", biete colete în aşteptare gata să plece cu oricare numai să fie smulse din părăsire şi delăsare. Şi mă simţeam departe, cu totul departe de această fată care nu mai aparţinea actualităţii mele sentimentale: dacă măcar ar putea să elibereze scena timp de douăzeci şi patru de ore!

Mai târziu, sub o ploaie deasă, în tovărăşia lui Marcello, a lui Raj Tiwari şi a vreo douăzeci de alte persoane, debarcam la Pireu. Pentru mine, care mă duceam în Asia, Atena nu putea fi decât ceea ce se cheamă la jocul gâştii o penitenţă, o reminiscenţă de clasă secundară. Acele faimoase izvoare ale culturii noastre îmi erau aproape la fel de străine ca mitologiile bantu sau ca panteonul triburilor siberiene. Îmi păsa mult mai mult de intrigile mele din momentul respectiv decât de acea acumulare de monumente care exhibau nostalgia splendorii lor trecute. Plecam să descopăr nu să comemorez. Urâţenia Pireului îmi confirmă reticenţele: rare fiinţe vii bântuiau această catastrofă estetică, în impermeabil sau acoperite de umbrele negre, la piciorul unor case hidoase care-şi împroşcau răsuflarea împuţită. Vântul îngheţat care împingea în faţa lui ziare mototolite, în sfârşit agresivitatea automobiliştilor care din joacă se năpusteau asupra noastră claxonând sfârşiră prin a mă face să mă zbârlesc împotriva escalei. Şi când trebui să luăm metroul ca să ne ducem în piaţa Omonia şi să ajungem pe Acropole - adică să pierdem o oră, o oră şi jumătate cu transporturile în comun -, renunţai şi făcui calea-ntoarsă în ciuda rugăminţilor lui Beatrice. Ce-mi trebuiau capodoperele Greciei antice, mie care eram gata să dau Partenonul, Delfi şi Delas pentru o singură sărutare!

Urcai iar la bord vesel de tot de această recreaţie. Marea era furtunoasă, o auzeai fierbând în port, plesnind navele la chei, o hulă lucind ca uleiul ridica neîncetat vedetele şi re morcherele. Truva, cu fălcile larg desfăcute şi sus cu un grilaj cu dinţi ascuţiţi, înghiţea câteva zeci de turisme, cele mai multe olandeze şi germane. Mă îndreptai spre cabina lui Franz căci trebuia, potrivit dorinţei Rebeccăi, să-i ascult o ultimă oară istorisirea. Speram că avea să recapituleze cu o crudă minuţie toate amănuntele decăderii sale, şi mă bucuram dinainte de istoria prăbuşirii lui aşa cum te bucuri de eşecurile unui con curent nefericit. Infirmul nu se înşelă în această privinţă din moment ce-mi spuse, la câteva minute de la sosirea mea:

- Voi fi scurt, căci o să-ţi vorbesc azi de înfrângerea mea, iar această nenorocire răsunătoare îţi va măguli, cred, într-un fel oarecare, amorul-propriu.

Mâna întinsă

Iată aşadar sfârşitul jalnicei noastre saga aşa cum ţi-o redau fragment cu fragment de trei nopţi încoace. În a noua lună a celibatului meu voluntar, în plină viaţă de risipă şi de plăceri, la capătul unei nopţi de petrecere şi deal cool, fui lovit de o maşină pe o trecere de pietoni şi mă pomenii la spital cu o fractură de tibie. Meseria mea de medic îmi îngădui să solicit o cameră numai pentru mine şi mă gândeam nu fără plăcere la cele două săptămâni de repaus forţat, urmate de o lună de convalescenţă şi de reeducare, cântărind deja suma de bani pe care voi putea s-o extorchez ca despăgubire de la şoferul cu accidentul.

Trecuse o săptămână; pe la mijlocul unei după-amieze, uşa se deschise timid înaintea unei persoane de sex feminin. Timp de cel puţin un minut, nu-mi reveni în minte această frumoasă femeie bronzată, de tip uşor oriental. N-o identificai fără decepţie: era Rebecca.

- Tu, aici, nu te-ai sinucis aşadar?

Pălise sub insultă şi evita să mă privească în faţă.

- Nu, încă nu... am aflat că eşti bolnav, printr-un prieten comun, M., întâlnit pe bulevardul Saint-Germain. Atunci am venit să-ţi fac o vizită.

Cum de putea să mă mai revadă după festa groaznică pe care i-o jucasem? Dar nu vorbirăm despre subterfugiul meu şi nici despre scenele de disperare la care dăduse probabil loc. Rebecca îmi spuse numai că tocmai petrecuse şase luni într-un kibbutz, în Israel, la frontiera libaneză.

Era mult mai frumoasă decât amintirea pe care-o păstrasem despre ea, mai slabă, cu o gamă subtilă de noi gesturi şi de noi expresii care sugerau o bruscă şi tulburătoare maturitate.

Reveni a doua zi apoi în fiecare zi. N-aveam ce să-i spun mai mult ca-nainte şi curând o tratai cu morga şi dispreţul din zilele de altădată. Într-o duminică în care îmi bătusem joc de asiduitatea cu care-mi făcea vizite, se înfurie:

- N-o să reîncepi cu insultele?

- Ia te uită, zeiţa rasolului se revoltă?Faţa îi căpătase o expresie dură iar ochiii se închiseră până la a nu mai fi decât nişte lame de jaluzea.

- Adio, spuse ea rece, n-o să mă mai vezi niciodată. Se aplecă asupra mea ca să mă sărute. Îi simţii mâinile care pipăiau montanţii patului - eram protejat de-o parte şi de alta de două tăblii fixate cu nişte cârlige, - dar uitându-mă numai la ochii ei, nu văzui nimic din rest. Tonul frazei îmi dădu un fior ciudat. Apoi, se-ndreptă spre uşă. Reacţie de bolnav sau slăbiciune trecătoare, nu ştiu, dar o chemai înapoi.

- Stai, vino-napoi. Şi îi întinsei mâna, sprijinindu-mă de barieră cu toată greutatea mea. Se-ntoarse şi-mi întinse la rândul ei mâna. În momentul în care degetele noastre urmau să se prindă, şi le retrase pe ale ei. Mă aplecai şi mai mult, ea se dădu iar înapoi, o priveam: un surâs îi desfigura trăsăturile. Îşi râdea de mine, îndrăznea să-şi râdă de mine fiindcă eram bolnav! Îmi retrăsei braţul. Aproape îndată, mi-l apucă iar şi-l trase spre ea.

Tot corpul îmi basculă pe