- Nu mai trage! Eşti nebună? Mă doare. Dar cu amândouă mâinile, îmi apucase braţul gata să-l smulgă din umeri. Atunci tăblia care mă proteja cedă cu un pârâit sinistru - ea-i desfăcuse balamalele – şi mă zdrobii de pământ de la întreaga înălţime a patului de spital.

O imensă durere mă înşfăcă de mijlocul şalelor în plină măduvă, alergă de la picioare la cap ca un fulger de gheaţă şi mă frânsei în două ca o cupă de cristal. Pe carelajul rece, înainte de a cădea în comă, auzii o voce feminină care-mi şoptea la ureche:

- Biet imbecil, credeai, aşadar, că am uitat?

Ghiceşti fără greutate consecinţele acestui accident: atins la coloana vertebrală, mă aflam paralizat de la mijloc în jos, lipsit de picioare şi de nervii erectili. Fui operat de două ori, mari specialişti se perindau la căpătâiul meu; în zadar, fractura era prea brutală, hemiplegia iremediabilă. Rămăsei două luni la spital, culcat între două plăci de oţel, plin de drene, suportând zi şi noapte pomparea injecţiilor şi a perfuziilor de plasmă. Legat de aceste santinele ale supravieţuirii, aveam impresia că sunt un standard telefonic supraîncărcat, şi avui tot timpul ca să blestem medicina şi pe falşii arhangheli care-i alcătuiesc clerul. Deşi o ştiam vinovată pe Rebecca, intentai un proces Asistenţei publice pentru neglijenţă, acuzând-o pe infirmiera de gardă de a fi fixat prost tacheţii tăbliei, cauză a căderii. Nici măcar o dată nu-mi trecu prin minte s-o denunţ pe adevărata vinovată; poate pentru că ceva în mine admira mârşava ei răzbunare. Câştigai procesul şi obţinui despăgubiri: Administraţia spitalelor fu condamnată să-mi verse o indemnizaţie de mai multe milioane pe lună pe tot timpul vieţii. De-acum eram bogat: doi metri pătraţi de pat şi un fotoliu rulant cu frumoase tuburi de oţel alcătuiau întregul meu univers. Rebecca mă făcuse să muşc din ţărână, femeia umilită obţi nuse satisfacţie pentru relele imense pe care i le pricinuisem.

Lucru curios: ţinu să mă îngrijească şi se ocupă de mine cu un admirabil devotament, nescăpându-i să mă asiste nici un minut, zi şi noapte; asta pentru că degradarea fizică nu-i era de-ajuns acestei prefăcute care avea şi alte planuri. Câştigase chiar şi inima mamei mele care o binecuvânta şi o ridica în slăvi cu fiecare ocazie. Procesul de aservire era în plină desfăşurare. Căpătă asupra mea o influenţă asemănătoare celei pe care o capătă asupra unui bătrân o fată tânără şi perversă. În mod naiv, mă credeam încă destul de puternic ca s-o capturez şi s-o resping după voia mea şi mă străduiam să o fac. Dar poziţiile se inversaseră: acum, eu eram învinsul. Această răsturnare a fost drama mea.

Da, continuă Franz oftând ca şi cum voia să mă ia martor la instabilitatea măririlor pământeşti, prea multă vreme crezusem că poţi trăi nepedepsit iar pedeapsa odată venită, nu putui s-o suport. Mă încrezusem în dragostea Rebeccăi ca în soliditatea unei monede. Dar ceilalţi nu sunt niciodată nici atât de îndrăgostiţi, nici atât de indiferenţi pe cât îi crezi. Exclus din cercul celor sănătoşi, întreaga mea vitalitate mi se refugia în gură, în această glotă vorbăreaţă şi băloasă aflată deasupra unui deşeu. Rămăşiţă de viaţă pâlpâitoare pe o proteză, mă priveam stând adunat pe micul meu format toracic cu capul prea mare cocoţat pe un bust minuscul, cu picioarele inerte şi subţiri, cu sexul mort, rulou veştejit zăcând în cuibul firelor lui de păr. Lumea exterioară încetase să mai existe din moment ce încetasem să mai exist pe lume. Unde erau siguranţa şi orgoliul meu de om abil, credinţa mea în reuşită, certitudinea că pot să parvin la aceasta? Toate astea dispăruseră. Iluzia unei vieţi trepidante se transforma în această infirmitate. Începea o imensă noapte de lacrimi şi de remuşcări.

Şi pe urmă, anumite răni sunt semnul unei slăbiciuni sufleteşti mult mai grave. Toate lucrurile de care mă temusem în spaimele mele de copil se întâmplau acum: accidentul confirma un eşec înscris în mine dintotdeauna. Eram învins cu mult înainte de a mă fi zdrobit de carelajul acelei camere de spital. În fond, nu visam eu oare la înfrângere, de la origine?

Iar aviditatea mea de a mă bucura de viaţă, nerăbdarea mea pentru fiinţe şi femei nu veneau ele oare din presentimentul catastrofei? Destinul se împreuna cu coşmarul din care ieşisem. Compararea dezolată a celor două părţi ale existenţei mele înainte, plenitudinea glorioasă a timpului fără nici o fisură; acum, vidul, captivitatea în mâinile unei temnicere - mă băga într-o furie neputincioasă. Armura de nepăsare, de violenţă, de cinică bucurie care-mi asigura fericirea ceda la prima moleşeală: mă prăbuşeam de groază la o ameţeală, la un spasm, doborât de ascultarea anxioasă a celor mai mărunte tulburări. Lipsa de ocupaţie făcea ca neliniştile să-mi fie şi mai crude, lăsându-mi toate orele ca să mă gândesc la ele, să le aprofundez asprimea. Murdărit, înjosit de chinul mediocru şi totuşi ireparabil, ros de femeia pe care încercasem atât de mult s-o uit, supravieţuiam, căzând mereu mai jos decât căzusem.

Era ca şi cum ar fi dispărut cheia de boltă a unui arc de pod. Primul an fu groaznic: îmi lăsam aparenţa să se calchieze pe cea a unei case părăsite. Boala sculptă chiar în substanţa mea această mască de care e azi desfigurată. Faţa mea încetă pentru totdeauna să mai emită lumină şi, semnând un compromis cu corpul, se făcu cenuşie. Nu-mi mai stăpâneam nervii, ei mă stăpâneau pe mine, făceau să-mi sară membrele afară din încheieturi. Dintre toate felurile de falimente mă procopsii cu cel mai rău, aşa încât ruptura fu completă. La treizeci de ani, devenii un bătrân uşor îndobitocit de rutinele unei existenţe fără hazard. Mi-era ruşine de puterea mea ruinată, ruşine de a mă lăsa îngrijit de către cea pe care o dispreţuisem atât de profund. Viaţa mea era un cimitir în care se odihneau speranţe ce nu vor renaşte niciodată. Îmi dorisem o soartă considerabilă şi nu recoltam decât o pedeapsă comică: marele bărbat rău sfârşea pe un pat de scânduri.

Dar cel mai rău lucru era