în altă parte: acum că eram învins, Rebecca femeia, Rebecca cea săracă, Rebecca imigrata organiza în juru-mi asediul urii: îl aflase în mine, burghez arogant, pe duşmanul răspunzător şi-l dobora cu bunul drept al celui care îşi socoteşte uşa dreaptă, lăudabilă şi se simte astfel consolat. După abjecţia călăului o cunoşteam pe cea a victimei aşa încât nici un aspect al experienţei omeneşti să nu-mi scape. Veni atunci pentru mine vremea ispăşirii. Estropiindu-mă, metresa mea găsi mijlocul de a evada din mine, de a-şi continua creşterea pe care cruzimea mea o frânase. Revenea la viaţă: frumuseţea sa lacomă se reînsufleţea pe zi ce trecea prin mese planturoase pe când eu nu mai aveam decât una sau două înghiţituri. Ascensiunea sa spectaculoasă se întărea din propriul meu declin. Rebecca: acest nume făcea de-acum înainte să răsune tunetul angoasei.

Rece, cu acea impunitate orgolioasă a marilor criminali, îmi ceru să mă căsătoresc cu ea. Voia să profite de suma de bani a asigurării ca să trăiască din salariul meu, să abandoneze muncile ei mercenare şi să-şi reia studiile de dans. Se angaja în schimb să-mi acorde din plin toate îngrijirile necesare stării mele. Simţind partida pierdută, primii cu atât mai mult cu cât mama, care nu se refăcuse niciodată după pierderea soţului său, căzu bolnavă şi fu închisă la rândul ei într-un ospiciu. Ne căsătorirăm la ieşirea din spital şi luarăm un apartament cu trei camere pe malul drept al Senei, pe care Rebecca îl amenajă singură rezervându-şi o cameră cu decor oriental. Eram uniţi sub regimul comunităţii de bunuri; ea gira finanţele casei, neacordându-mi decât nişte bani de buzunar pe săptămână. După o lună, invocând raţiuni de economie, dar în realitate din voinţa de-a domni singură, o concedie pe infirmiera care mă-ngrijea. În fiecare dimineaţă îmi făcea baie, mă transporta din pat în fotoliu, mă îmbrăca. Şi, în fiecare dimineaţă, trebuia să suport lista interminabilă a reproşurilor pe care le enumera mergând prin casă, vorbind cu o beţie sacră, fortificată de luni de zile de furie şi de postit vocal.

Erau discursuri pline de ţepi care mă copleşeau prin elocvenţa lor răzbunătoare şi mă sileau să-mi plec capul, zăpăcit, sub defilarea vertiginoasă a păcatelor mele: ,,O, om mare ce eşti, spunea ea (iar aceste cuvinte şi, mai mul tîncă, intonaţia lor mă zăpăceau de parcă s-ar fi tras o împuşcătură la urechea mea),credeai că aveam să mor departe de tine, înfometată de prezenţa ta refuzată. Îţi închipuiai că sunt mortiftcată, biată coafeză rumegând asupra nenorocirilor sorţii şi a mediocrităţii castei sale de jos. Idioată a cărei singură vină era că te iubeşte şi că se născuse umilă, departe de favorurile bogăţiei şi de comorile culturii. Iar tu, junele prim, strălucitul medic, îţi umflai pieptul, îţi continuai cursa de meteor, uitând deja acel plăpând obstacol pe care-l îndepărtaseşi cu dosul mâinii, fir de praf în pragul drumurilor pe care călcai cu un pas nobil şi egal. Acum, nu eşti decât o legumă, o râmă. Vulgară, nu, prinţesa ta orientală, ne-mfăşurându-şi măgăriile în hârtie de mătase, nedelicată, neieşită dintr-o lungă stirpe! Ascultă-mă bine,curule: visasem un înger pe pământ, un înger de care să mă fi îndrăgostit nebuneşte şi în care aş fi putut să am o încredere fără margini. Pe vremea întâlnirii noastre, mi se părea că întreaga mea viaţă nu va fi de-ajuns ca să te epuizez. Iar acum mă uit la tine, mizerabil, diminuat: probabil că am fost nebună ca să-ţi consacru viaţa, inteligenţa şi munca. Te credeam la fel ca mine, eram gata să-mi sudez viaţa de a ta fără altă condiţie decât loialitatea mea, dar m-ai strivit, m-ai acoperit de scuipatul tău într-atâta încât mi-am pierdut numele şi identitatea.

După mârşava ta stratagemă de la aeroportul Roissy, am crezut că înnebunesc, că mi s-au făcut farm ece: am făcut o criză de nervi în avion, apoi am tras la un hotel din Atena, prima escală, unde am stat într-o stare de prostraţie fără să mă mişc şi să dorm timp de o săptămână. E atroce ce-am putut suferi atunci, eram bolnavă, aveam să mor de supărare, te iubeam de numai aveam nici un gând, nici o răsuflare, nici o bătaie a inimii care să nu tindă spre tine, de nu mai puteam pronunţa nici un cuvânt fără să mă tem că-ţi voi spune nu mele. Mă simţeam legată ca-ntr-un sac, îmi strecuraseşi o otravă care mă paraliza şi stăteam zile-ntregi aşezată pe un scaun mormăind. Nu libertatea o căutam, ci o ieşire. Nici măcar nu mă gândeam la sinucidere: la ce bun să omori o femeie care era moartă de multă vreme? Zi de zi, timp de trei ani, câte o mică bucăţică fusese smulsă din mine. Nu-mi mai aparţineam destul ca să am chef să mă suprim.

Atunci, din fundul abisului, îmi veni voinţa de a supravieţui ruşinii, de a-ţi învinge devastarea. Şi pentru că în cea mai mare nenorocire există ceva în om ce nu poate fi sfărâmat de nimeni, nu mă mai gândeam decât la răzbunare, decât la a întoarce împotriva ta săgeţile pe care le trăseseşi în mine. Numai certitudinea pe care o aveam de a-ţi produce o rană egală, ba chiar superioară răului pe care-l comiseseşi, mă ţinu în viaţă. Răzbunarea este minuţioasă, caută amănuntele, infectează plăgile: universul câştigă prin ea o abominabilă bogăţie. Atât de mult visasem revanşa încât fu un poem în capul meu înainte de a deveni o crimă contra ta. Coceam în cap formi dabile atentate; ironia sorţii, cel care te-a secerat mi-a fost oferit din întâmplare. O ştii sau n-o ştii: există o tradiţie a du rerii feminine, în jurul femeilor părăsite se formează îndată o solidaritate; ştiindu-mă singură, foste prietene au venit să mă vadă, să mă înconjoare, ca şi cum tu ai fi constituit un ecran în relaţiile noastre. Multă vreme am avut nevoie de cineva care să mă găzduiască, să mă hrănească; la urma urmei eram tânără, doar optsprezece ani. Multă vreme am avut faţă de marginali, de rebeli, o atitudine negativă de refuz, de respingere. Mă tulburau,