mi se părea că insultă demnitatea existenţei. Ştiu că m-am înşelat: la aceste fiinţe care luptă, oricât de stânga ei ar face-o, caută vitalitatea care-i face independenţi, creatori. Libertatea, bănuiam eu, nu se obţine decât cu preţul unor târguieli nemaipomenite cu propriii tăi demoni, după lupte, căderi interminabile.

Mi-au trebuit luni de zile ca să scap de vraja ta şi să te văd cum erai; nu un astru ci o exagerare, o carcasă spartă pe care numai teama mea de viaţă o făcea de temut.

Crede-mă, niciodată n-aş fi acceptat slavajul dacă n-aş fi păstrat certitudinea că mă pot elibera de el. În secret, te demontasem deja; în fond, n-ai fost niciodată decât o creaţie a minţii mele, un idol pe care-l susţineam cu braţele; vedeam numai idolul nu şi efortul braţelor mele. Aveam nevoie doar de nevoia pe care o aveai tu. Te-am sedus fascinându-te asupra propriei tale puteri, dându-ţi iluzia că eşti invincibil. Tinereţea mea e cea care ţi-a dat atâta valoare; cinci ani în plus şi aş fi fost imediat dezameţită. Aceşti cinci ani i-am câştigat în şase luni.

Tu nu m-ai iubit niciodată, pe de-o parte m-ai redus la viscere, iar pe de alta la un fetiş exotic. Te prefăceai că respecţi în mine femeia, dar nu venerai decât nişte orificii. Îţi trebuia un prototip perfect pentru a-ţi potoli gustul pentru Orient, o fiinţă care dimineaţa să te trezească cu salamalecuri şi care în timp ce făcea dragoste să scoată gemete. Dar pe fata care eram ai ratat-o întotdeauna.

Pentru ce anume m-ai părăsit? Pentru o idee, o biată idee pe care ai încercat s-o întruchipezi cu stângăcie, în mod ri dicol. În tine nu era decât visul vag şi prostesc de a părea, de a părea orice, seducător, zburând din floare-n floare, donjuanesc. M-ai părăsit în amintirea adolescentului timid care scosese limba, ani de zile, după toate purtătoarele de fese şi care nu se consolase niciodată în urma acestei foa mete, ca acele persoane care se îndoapă în amintirea privaţiunilor din timpul războiului; m-ai părăsit ca să epatezi galeria, să-i impresionezi pe cei câţiva prieteni ai tăi pri zonieri ai sistemului conjugal, ai făcut-o din lipsă de glorie tangibilă pe lângă cele zece persoane care constituie anturajul tău. Dragostea mea pentru tine a fost o lungă eroare careşi-a aflat adevărul.

Acest frumos rechizitoriu mă năucea. Sigură de cauza sa, muşcătoare şi cu o combativitate realmente admirabilă, gardiana mea mă priva de orice posibilitate de replică pentru că avea asupra mea un avantaj suprem, radical: integritatea fizică. Poţi să mă crezi ori nu: pierzându-mi raţiunea de-a trăi, îmi regăseam raţiunea de-a iubi. Îi admiram reuşita, deşi se exercita pe socoteala mea. Mă bucuram că m-am înşelat asupra ei. Şi pe urmă nu prea aveam mijloace de-a visa; o fiinţă plină de sevă şi de forţă visează lucruri mari; jumătatea de porţie nu visează; mutilat, cuplul îmi redevenea dezirabil, căminul atrăgător. Sentimentul este ceva ce se poate pierde ca un ceas, epuiza încet ca un cont în bancă şi regăsi ca o pălărie. Îmbătrânit înainte de vreme, înăcrit de soarta mea, cu trupul chinuit de plăcerile cunoscute, blestemând speţa umană, soarele, păsările, copiii, dar temându-mă de singurătate mai mult decât de-orice, hotărâi să-mi sfârşesc zilele cu Rebecca, oricare ar fi fost preţul ce trebuia plătit. Acest preţ, Didier, este astronomic, dar nu mă voi mai resemna acum ca ea să dispară din viaţa mea.

În faţa acuzaţiilor procurorului meu, încercai, aşadar, o dare înapoi sentimentală. Umpleam casa cu ieremiadele mele. Încercam s-o înduioşez cu darul lacrimilor, mai întâi mă concentram ca să mă gândesc la nenorocirea mea, îmi întorceam faţa spre ea ca să-i arăt ochii mei umezi, scăldaţi în lacrimi, apoi, într-un acces de falsă pudoare, mă ascundeam ca să dau frâu liber hohotelor mele de plâns, ca să mă las cu totul în voia cascadei de lacrimi. Răspândeam kilograme întregi de lacrimi, cu multe smiorcăituri, sigur de rezervele mele, accelerând debitul şi vacarmul trompetei nazale ca să atrag atenţia. Dar nimic n-o putea înduioşa pe judecătoarea mea care ieşea ca să nu-mi audă plânsul. Stângaci, ca să-i recâştig un pic stima, încercam să mă de preciez:

- Ascultă, mă urăsc cum nimeni nu m-a urât vreodată.

- Nu, o tăia ea, nu nutri speranţe în această privinţă, te urăsc de-o mie de ori mai mult decât nu vei putea tu să te deteşti vreodată. Antipatia pe care ţi-o porţi este încă prea prostesc sentimentală ca să fie sinceră .

- Mă disec fără complezenţă, mă dispreţuiesc. Sunt ros de remuşcări, mi-e ruşine de actele comise. Ştiu că n -am dreptul să trăiesc, mă biciuiesc cu o severitate fără egal.

- Taci din gură, exploda ea, n-ai dreptul să te critici, e încă o dovadă a orgoliului tău nebun. Numai eu am dreptul să te învinuiesc; numai eu, fiindcă am suferit din cauza asta şi ştiu adevărul despre tine.

- Rebecca, te rog, ştiu toate astea. Eu sunt meschin, tu eşti generoasă, eu sunt o umbră, tu eşti lumina. Am meritat să-mi pierd sănătatea pentru răul comis.

- Nu, n-ai meritat, dragă neglijabilule, găsesc pedeaspa perfect nedreaptă. Da, da, într-adevăr, n-ai noroc. În fond, eu eram o imbecilă, eu rămâneam când nu-mi doreai tovărăşia, era firesc să mă torturezi. Nu ai a-ţi reproşa nimic.

Aceste sofisme mă iritau: renunţam cu greu la singura prerogativă care-mi rămânea, cea de a figura drept vinovat absolut.

- Rebecca, tu ai fost cea mai abilă. Mi-ai întors forţa împotriva mea şi-ai transformat-o în slăbiciune, te-ai servit de armele mele ca să mă învingi.

- Doamne, ce complicat eşti! De ce aceste teorii fumiste dacă nu ca să-ţi dai iluzia că dirijezi încă totul, că afacerea nu ţi-a scăpat din mână?

Când acest gen plângăreţ eşua, încercam registrul liric şi treceam la implorări:

- O Rebecca, învaţă-mă viaţa, pe mine care am învăţat-o atât de prost. Învaţă-mă s-o iubesc mai bine, în felul tău. Ce brută sălbatică şi stupidă am fost! Ce delicateţe în felul tău de a te adapta exact