- Nici o scenă! Dar eu vreau scene, le-am prins gustul, închipuie-ţi, nu mă mai pot lipsi de ele. N-o să-mi mai faci nici un rău? Dar ce rău mi-ai putea face acum când eşti scos din uz, sărmană ploşniţă? N-o să mă înduioşezi cu elogiile tale cu apă cu săpun, prea am încă în minte injuriile cu care m-ai adăpat acum un an, ca să mă las prinsă în lamentabilele tale linguşeli. Nu vreau să uit nimic din răul pe care mi l-ai făcut, vreau să mă gândesc la fiecare cuvânt care m-a rănit, vreau să trăiesc încărcată de această murdărie respingătoare ca să am un motiv de a te urî în fiecare clipă. Sunt poate incultă dar nu aşa de proastă ca să cad în capcana galanteriilor tale răsuflate. Într-o zi orice fiinţă îşi întâlneşte stăpânul care-o face să plătească răul făcut: căci răul vrea răul celui rău. Erai deja sclavul meu fără s-o ştii, îmi aparţineai aşa cum învingătorul aparţine prăzii sale.

Acum, înţelege-mă bine: îţi acord viaţa nu din milă ci ca pe o pedeapsă. Vei rămâne aici, claustrat în această cameră, în acest apartament, nu eşti făcut să trăieşti cu oamenii. Prea mult ai dorit compania, zgomotul, mulţimea. Întregii curţi care te înconjura îi vor fi interzise aceste încăperi. Vei putea să-ţi vezi prietenii la cafenea, dacă reuşeşti să cobori singur cu scăunelul tău. Dacă te-aş lăsa să ieşi, te-ai duce iar să te amesteci cu oameni care n-ar fi precauţi şi pe care i-ai distruge. Nu te aştepta la iertare. Ştiu, clemenţa este o frumoasă virtute care rupe curenţii mâniei, dar pentru mine nu mai eşti bărbatul pe care l-am iubit mai presus de orice, nu eşti o fiinţă omenească pe care s-o poţi ierta. Eşti o ruşine, un gând amar, un animal răufăcător pe care trebuie să-l ţin deoparte.

Degeaba încercam s-o îmbunez, vanitatea, mânia sa rămâneau totalmente insensibile la adoraţia unui amant de-acum înainte fără resurse şi fără frumuseţe. Şi de fiecare dată când mă înjoseam sau o imploram cu acel lirism prostesc al îndrăgostiţilor; răspundea cu hohote de râs: fiecare din argumentele mele era pătat de ororile înfăptuite, iar cele mai bune hotărâri se prăbuşeau în faţa defilării capetelor de acuzare pe care mi le plimba prin faţă ca pe-o flamură de îndată ce încercam s-o înduplec.

- Eşti şi vei rămâne mereu un şacal, nu-ncerca să te deghizezi în miel. Mă uitam la ea, aiurit, pradă acelui farmec dureros care poartă cu sine senzaţia unei pierderi ireparabile.

- Omoară-mă, îi ceream eu atunci, încurcă dozele, fă-mi o injecţie.

- Nu, nu, spunea ea (şi avea multă grijă să îndepărteze de mâna mea toate medicamentele sau obiectele tăioase). Îmi eşti mai preţios viu decât mort pentru simplul motiv că un mort nu suferă.

Astfel în mai puţin de un an, reuşi să-mi debiliteze puterile, să-mi frâneze speranţele, să-mi deprecieze bucuriile, să pervertească ceea ce era în mine orgolios, cuceritor. Deve nisem un bătrân prematur care nu mai avea dreptul să plângă şi se pomenea totuşi trist ca un copil. Cum să înţelegi revirimentul cuiva care te-a acceptat sub lumina ta cea mai proastă, ţi-a întărit obiceiurile rele, cu care apoi crezi că totul ţi-e îngăduit în afară de a te arăta sub o lumină mai bună? Gardiana mea refuza să mi-i dea pe prieteni la telefon afirmându-le că dorm: instalase aparatul în camera ei pe care-o încuia cu cheia când pleca. Dacă din întâmplare unul dintre ei trecea de barajul uşii, îl primea cu atâta răceală încât nu se mai întorcea. Îmi controla de asemenea scrisorile şi, prin magia acestui cordon sanitar, în câteva luni mă pomenii singur în faţa ei, la cheremul celor mai mici capricii ale ei transformate în lege. Dar Rebecca îşi orientase mai ales răzbunarea asupra virilităţii mele înfrânte. Argumentul era josnic, dar, personaj josnic şi meschin eu însumi, nu puteam cere să mă trateze cu mai multă consideraţie decât o tratasem eu altădată. Ca să-mi înlocuiască deficienţa, încă din primele săptămâni recurse la cohorte de suplinitori care veneau să-şi petreacă noaptea la noi. Îi plăceau în mod deosebit adolescenţii cu şliţ mânios, cu voce de şmecher. La început, nu trebuia să-i suport decât ţipetele. Apoi ceru să asist la scene, ţinând să mă iniţieze în misterele amorurilor ei actuale. Dacă refuzam, venea cu galantul să funcţioneze în camera mea. În clipele acelea, Didier, nu ştia ce să mai născocească pentru a mă înjosi: în general beată sau sub influenţa drogului, urla cât o ţinea gura, se punea în cele mai provocante posturi, cânta indecenţe. Sau îmi agăţa o pancartă de gât: "Atenţie, erecţie excepţională". Imaginează-ţi supliciul, acele nopţi lungi fără să dorm, arterele care-mi fierbeau, inima care-mi urca la gât, mâinile pe care mi le muşcam ca să le calmez. Uneori, mă vedeam insultat de rival; unii mă provocau sau îmi luau o carte cu împrumut când nu era chiar Rebecca cea care le dădea un obiect personal la care ţineam.

Într-o seară, glumele umilitoare luară o întorsătură cvasidramatică şi mă aduseră în culmea disperării. La întoarcerea sa de la cursurile de dans, Rebecca luase de pe stradă doi rockeri de vreo douăzeci de ani, stilul răi şi duri, gorile cu bluzoane cu ţinte, cu moţ pe frunte, santiago cu vârfurile ascuţite, badge cu Elvis şi ineluş în ureche, pe scurt, toată panoplia babuinilor gominaţi. Mă adulmecară cu o aroganţă rea şi avură un rânjet bizar când Rebecca le-a revelat identitatea mea. Păreau iritaţi de prezenţa mea, parcă miroseau în infirmitatea mea o capcană care îi intriga. Frumoasa mea se arăta în faţa lor