toate feţele, devorând-o, pentru a spune astfel, cu dinţi puternici, aşa cum, în infernul lui Dante, neînduplecatul Ugolin devorează craniul arhiepiscopului Roger. Dantès n-avusese decât o credinţă trecătoare, bazată pe putere. O pierdu aşa cum alţii o pierd după succes. Decât, el nu profitase de ea.

Furia urma ascetismului. Edmond zvârlea blesteme, care îl făceau pe temnicer să se dea înapoi, îngrozit. Îşi zdrobea trupul de zidurile temniţei, se lega furios de tot ce îl înconjura şi, în special, de el însuşi, de cea mai neînsemnată contrarietate pe care i-o pricinuia un grăunte de nisip, un fir de pai, un suflu de aer. Atunci scrisoarea denunţătoare pe care o văzuse, pe care Villefort i-o arătase, pe care o pipăise, îi revenea în minte. Fiecare rând pâlpâia pe perete asemenea cuvintelor Mane Thekel Phares ale lui Balthazar. Îşi spunea că ura oamenilor, nu răzbunarea lui Dumnezeu, îl cufundase în prăpastia în care se afla. Îi zvârlea pe oamenii aceştia necunoscuţi în chinurile imaginaţiei sale aprinse şi găsea că cele mai teribile cazne erau pentru el prea blânde şi în special prea scurte. Căci, după chin venea moartea, iar în moarte era, dacă nu odihna, cel puţin nesimţirea care îi seamănă.

Tot spunându-şi, în legătură cu vrăjmaşii săi, că liniştea era moartea şi că celui care vrea să pedepsească crud îi trebuie alte mijloace decât moartea, el căzu în neclintirea posacă a ideilor de sinucidere; vai de cel care, pe panta nenorocirii, se opreşte la aceste sumbre idei! Ea e una din acele mări moarte care se întind ca azurul valurilor pure, dar în care înotătorul îşi simte din ce în ce mai mult picioarele prinse într-un glod de smoală, care îl atrage spre ea, îl aspiră, îl înghesuie. Când este prins astfel şi dacă ajutorul divin nu-i vine în ajutor, totul este sfârşit, fiecare sforţare, pe care o încearcă, îl afundă mai adânc în moarte.

Totuşi, starea aceasta de agonie morală e mai puţin complicată decât suferinţa de dinaintea ei şi decât pedeapsa care o va urma poate; o consolare ameţitoare, care îi arată prăpastia căscată ― iar în fundul prăpastiei, neantul. Ajuns aici, Edmond găsi o consolare în ideea sa. Toate durerile, toate suferinţele, cortegiul de spectre pe care ele îl târau în urma lor păreau că îşi iau zborul din ungherul închisorii sale, unde îngerul morţii putea să-şi pună piciorul, liniştit. Dantès îşi privi calm viaţa de până atunci, cu spaima vieţii viitoare şi alese această situaţie de mijloc, care îi părea un loc de azil.

"Câteodată, ― îşi spunea el atunci, ― în cursele mele depărtate, când eram încă om şi când omul acesta liber şi puternic zvârlea altor oameni comenzi care erau executate, am văzut cerul acoperindu-se, marea înfiorându-se şi mugind, furtuna născând într-un colţ de cer şi bătând ca un vultur gigantic cu aripile sale, ambele orizonturi. Simţeam atunci că vasul meu nu mai era decât un refugiu neputincios, că vasul meu, uşor ca un fulg în mâna unui uriaş, tremura şi se înfiora. Curând, în zgomotul năpraznic al valurilor, înfăţişarea stâncilor tăioase anunţa moartea şi moartea mă înspăimânta. Făceam toate sforţările să scap, împreunând forţele omului cu întreaga inteligenţă a marinarului, pentru a lupta cu Dumne-zeu. Eram fericit pe atunci, revenirea la viaţă însemna revenirea la fericire. Eu nu chemasem moartea, n-o alesesem. Somnul, în sfârşit, mi se părea tare pe patul de alge şi de pietre, mă indignam, eu care mă credeam o făptură plăsmuită după chipul lui Dumnezeu, la gândul că, după moarte, voi sluji de hrană goelanzilor şi vulturilor. Dar azi e altceva. Am pierdut tot ce mă putea face să iubesc viaţa, astăzi moartea îmi zâmbeşte, ca o doică pruncului pe care îl leagănă. Astăzi mor cum vreau şi adorm obosit şi frânt, aşa cum adormeam după una din serile acelea de deznădejde şi furie, în răstimpul cărora numărasem trei mii de ocoluri prin cameră, adică treizeci de mii de paşi, adică aproape zece leghe.

De îndată ce gândul acesta încolţi în mintea tânărului, el deveni mai blând, mai zâmbitor. Se împăcă mai bine cu patul tare şi cu pâinea neagră, mâncă mai puţin, nu mai dormi şi găsi aproape suportabil restul de existenţă pe care era sigur că o va lăsa aici când va voi, aşa cum laşi o haină uzată.

Erau două mijloace de a muri: unul simplu, să-şi lege batista de o gratie a ferestrei şi să se spânzure; altul, prefăcându-se că mănâncă şi lăsându-se să moară de foame. Primul îi repugnă puternic lui Dantès. Fusese crescut în groaza piraţilor, oameni care sunt spânzuraţi de catargele vaselor. Spânzurătoarea era deci pentru el un chin josnic, pe care nu voia să şi-l aplice sieşi. Adoptă deci pe al doilea şi începu executarea lui chiar din ziua aceea.

Se scurseră aproape patru ani în alternativele pe care le-am povestit. La sfârşitul celui de al doilea, Dantès nu mai socotise zilele şi recăzuse în acea neştiinţă a timpului din care îl scosese altădată inspectorul.

Dantès spusese: "Vreau să mor", şi-şi alesese felul acesta de moarte; îl examinase bine şi, de teamă să nu revină asupra hotărârii sale, îşi jurase să moară astfel. Când mi se va servi hrana de dimineaţă şi cea de seară, gândise el, voi zvârli alimentele pe fereastră şi voi avea aerul că le-am mâncat.

Făcu precum îşi făgăduise. De două ori pe zi, prin deschizătura mică, zăbrelită, care nu-i dădea voie să vadă decât cerul, el îşi zvârlea hrana, mai întâi cu voioşie, apoi chibzuind asupra ei, pe urmă cu regret. Avu nevoie de amintirea jurământului pe care şi-l făcuse, ca să poată urmări cumplitul plan. Foamea, cu dinţi ascuţiţi, îi înfăţişă alimentele care îl dezgustau altădată într-o formă atrăgătoare şi cu o aromă fină. Ţinea uneori timp de un ceas, în mână, tacâmul cu privirile fixate asupra bucăţilor de carne putrezită, sau asupra peştelui infect şi asupra pâinii negre şi mucede. Luptau încă într-însul ultimele instincte ale vieţii, răpunându-i din când în când hotărârea. Atunci carcera nu i se mai părea aşa de sumbră, situaţia lui era mai puţin desperată. Era încă tânăr, avea cam