douăzeci şi cinci, douăzeci şi şase de ani, îi mai rămâneau de trăit vreo cincizeci, adică de două ori pe cât trăise. În răstimpul ăsta imens, câte întâmplări puteau să forţeze porţile, să năruiască zidurile castelului If şi să-l redea libertăţii! Îşi apropia atunci dinţii de prânzul pe care, Tantal voluntar, îl îndepărta de la gură; dar atunci îi revenea în minte jurământul, iar firea aceasta generoasă se temea prea mult de-a se dispreţui pe sine, ca să-şi calce jurământul. Toci deci puţina existenţă care îi rămânea şi veni o zi când nu mai avu tăria să se ridice pentru a zvârli prin fereastră cina ce i se aducea.

A doua zi nu mai vedea, abia auzea. Temnicerul îl credea grav bolnav. Edmond nădăjduia într-o moarte apropiată.

Ziua se scurse astfel: Edmond simţea că îl cuprinde o vagă amorţeală, care nu era lipsită de-o anume senzaţie de bună dispoziţie. Ghiorăiturile nervoase ale stomacului se potoliseră; arsurile setei se calmaseră; când închidea ochii, vedea o mulţime de licăriri, asemeni celor care gonesc noaptea pe terenurile nămoloase: erau crepusculul ţinutului acela necunoscut care se numeşte moarte. Deodată, seara, pe la nouă, auzi un zgomot înăbuşit în peretele lângă care stătea culcat.

Atâtea jivine imunde stârniseră zgomotul în închisoare, încât, puţin câte puţin, Edmond îşi deprinsese somnul, pentru a nu se mai tulbura de-aşa puţin. De data aceasta însă, fie că simţurile îi erau exaltate de abstinenţă, fie că într-adevăr, zgomotul era mai tare decât de obicei, fie că în momentul suprem totul căpăta importanţă, Edmond îşi înălţă capul să audă mai bine.

Un hârşâit egal care părea să trădeze, fie o gheară enormă, fie un dinte puternic, fie în sfârşit, apăsarea vreunui instrument pe pietre.

Deşi slăbit, creierul tânărului fu izbit de ideea banală, mereu prezentă înaintea arestaţilor: libertatea. Zgomotul venea aşa de exact în momentul când orice alt zgomot încetase pentru el, încât i se părea că Dumnezeu se arată, în sfârşit, milos cu suferinţele sale şi-i trimitea ca să-l înştiinţeze să se oprească pe marginea mormântului unde piciorul i se clătina. Cine putea să ştie dacă nu cumva vreun prieten, vreuna din fiinţele dragi la care se gândise aşa de des, încât îi sleiseră mintea, se ocupa de el în momentul acesta şi căuta să apropie distanţa care îi despărţea?

Dar nu, fără îndoială, Edmond se înşela. Era doar unul din visele care fâlfâie la poarta morţii.

Totuşi, Edmond asculta mereu zgomotul. Zgomotul dură vreo trei ceasuri, apoi Edmond auzi o năruire, după care zgomotul încetă.

Peste câteva ore, el se repetă, mai puternic şi mai apropiat. Edmond începu să se intereseze de munca aceasta care îi ţinea de urât. Deodată intră temnicerul.

Cam de opt zile de când se hotărâse să moară, de patru zile de când începuse să-şi pună proiectul în aplicare, Edmond nu-i adresase omului nici un cuvânt, nerăspunzându-i când acesta l-a întrebat de ce boală se crede atins şi întorcându-se la perete când era privit cu prea multă atenţie. Dar temnicerul putea să audă astăzi zumzetul înăbuşit, să se alarmeze, să-i pună capăt şi să zdruncine astăzi cine ştie ce speranţă a cărei idee încânta ultimele momente ale lui Dantès.

Temnicerul aducea de mâncare.

Dantès se ridică pe pat şi, umflându-şi vocea, începu să vorbească despre verzi şi uscate, despre calitatea proastă a hranei pe care o aducea, despre frigul din carceră, murmurând şi bombănind ca să aibă dreptul de a striga mai tare, zgândărind răbdarea temnicerului, care tocmai în ziua aceea solicitase pentru arestatul bolnav o supă şi pâine proaspătă şi care-i aducea supa şi pâinea.

Din fericire, el crezu că Dantès aiurează. Puse merindele pe masa schiloadă pe care le punea de obicei şi se retrase.

Liber atunci, Edmond reîncepu să asculte cu bucurie.

Zgomotul devenea aşa de lămurit, încât acum tânărul îl auzea fără sforţări.

"Nici o îndoială, îşi spuse el, de vreme ce zgomotul continuă, deşi e ziuă, înseamnă că vreun prizonier nenorocit ca şi mine, lucrează la eliberarea sa. O, cum l-aş ajuta dacă ar fi lângă mine!"

Apoi, deodată, un nor posomorât trecu peste aurora de speranţă în mintea obişnuită cu nenorocirea şi care nu putea să se înveţe iarăşi decât anevoie, cu bucuriile omeneşti. Încolţi ideea că zgomotul se datora lucrului câtorva muncitori pe care guvernatorul îi întrebuinţa la reparaţiile unei încăperi alăturate.

Era lesne să se încredinţeze, dar cum să rişte o întrebare? Desigur era foarte simplu să aştepte sosirea temnicerului, să-l pună să asculte zgomotul şi să vadă mutra acestuia, ascultând. Dar, oferindu-şi o atare satisfacţie, nu însemna să trădeze interese prea de preţ pentru o mulţumire prea scurtă? Din păcate, capul lui Edmond, clopot gol, era asurzit de zumzetul unei idei; se simţea aşa de slab, încât mintea îi plutea ca un abur şi nu se putea condensa în jurul unei gândiri. Edmond nu văzu decât un mijloc pentru a da contur reflexiei şi luciditate judecăţii sale. Îşi întoarse ochii spre supa fumegândă încă, pe care temnicerul o pusese pe masă, se ridică, merse clătinându-se până la ea, luă ceaşca, o duse la buze şi înghiţi băutura cu o senzaţie negrăită de bine.

Avu atunci curaj să se oprească: auzise că nişte nenorociţi naufragiaţi, găsiţi istoviţi de foame, muriseră devorând cu lăcomie o hrană prea substanţială. Edmond puse pe masă pâinea, pe care o şi ţinea ia gură şi se duse să se culce la loc. Edmond nu mai vroia să moară.

Simţi curând că în creierul său reintra lumina. Toate ideile, nelămurite şi aproape insesizabile, îşi reluau locul în cutia minunată unde o casetă mai mult poate ajunge pentru a stabili superioritatea omului asupra animalelor. Putu să cugete şi să-şi întărească cugetul, judecând.

Îşi spuse atunci:

"Să facem încercarea, dar fără să primejduim pe cineva. Dacă lucrătorul e un muncitor obişnuit, n-am decât să bat în zid. Atunci el se va opri, căutând să ghicească cine bate şi în ce scop. Cum însă munca lui va fi nu numai legală, dar şi poruncită, el îşi va relua lucrul numaidecât. Dacă, dimpotrivă, e un prizonier, zgomotul pe care îl voi face îl va înspăimânta, se va teme că e descoperit, va înceta lucrul şi nu-l va relua