Edmond se ridică din nou numaidecât. Acum picioarele nu i se mai bălăbăneau, iar privirile îi erau sigure. Merse spre un colţ al carcerei, desprinse o piatră slăbită de umezeală şi reveni bătând în perete în chiar locul unde sunetul era mai pronunţat.

Bătu de trei ori.

De la prima bătaie zgomotul încetă ca prin farmec.

Edmond ascultă cu încordare. Trecu un ceas, trecură două, nu se mai auzi nici un zgomot. Edmond impusese în partea cealaltă a zidului tăcere absolută.

Plin de nădejde, Edmond mâncă doi-trei dumicaţi de pâine, înghiţi câteva gâturi de apă şi datorită constituţiei puternice cu care natura îl înzestrase, se simţi aproape ca înainte.

Ziua se scurse, liniştea dură încă.

Veni noaptea fără ca zgomotul să fi reînceput.

"E un prizonier", îşi spuse Edmond, cu o bucurie de negrăit.

Din momentul acela, mintea i se învioră, viaţa îi reveni cu violenţă, fiind activă.

Trecu noaptea fără ca zgomotul cel mai neînsemnat să se audă.

Edmond nu închise ochii în noaptea aceea.

Ziua reveni, temnicerul intră aducând proviziile. Edmond le devorase pe cele dinainte, le devoră pe cele de acum, ascultând întruna zgomotul care nu reîncepea, tremurând de teamă ca aceasta să nu fi încetat pentru totdeauna, făcând în carceră zece sau douăsprezece leghe, smuncind ceasuri întregi gratiile ferestruicii, redând elasticitate şi vigoare braţelor printr-un exerciţiu dezvăţat de multă vreme, pregătindu-se, în sfârşit, să ia de piept destinul, aşa cum face, întinzându-şi braţele şi frecându-şi corpul cu ulei, luptătorul care se pregăteşte să intre în arenă. Apoi, în intervalele acestei activităţi fervente, el asculta dacă nu cumva zgomotul se aude, enervându-se de prudenţa prizonierului, care nu ghicea că fusese tulburat în opera eliberării sale de un alt prizonier, care era cel puţin tot aşa de dornic să fie liber ca şi el.

Se scurseră trei zile, adică 72 de ceasuri ucigătoare, numărate minut cu minut.

În sfârşit, într-o seară, după ce temnicerul îşi făcuse ultimul rond, pe când, pentru a suta oară, Dantès îşi lipea urechea de perete, i se păru că un zdruncin imperceptibil răsuna înăbuşit în capul său pus în atingere cu pietrele tăcute.

Dantès se trase înapoi, pentru a-şi calma creierul zdruncinat, făcu câteva ocoluri prin cameră şi-şi lipi iarăşi urechea în acelaşi loc.

Nu mai încăpea îndoială, dincolo se petrecea ceva. Prizonierul îşi dăduse seama de pericolul acţiunii sale şi adoptase alta. Desigur că, pentru a-şi continua opera cu mai multă siguranţă, înlocuise dalta cu levierul.

Încurajat de descoperirea sa, Edmond se hotărî să vină în ajutorul lucrătorului neobosit. Îşi mută mai întâi patul, în spatele căruia i se părea că se înfăptuieşte acţiunea de eliberare şi căută din ochi un obiect cu care să poată ataca zidul, să dea jos cimentul umed, în sfârşit, să desprindă o piatră.

Nu i se arătă nimic. Nu avea nici cuţit şi nici vreun instrument tăios. Numai fierul zăbrelelor şi se încredinţase de atâtea ori că gratiile erau bine fixate, încât nu mai merita truda de a încerca să le clintească.

Drept orice mobilier, un pat, un scaun, o masă, o găleată, un urcior.

La pat erau, desigur, colţare de fier, dar aceste colţare erau fixate în lemn prin şuruburi. I-ar fi trebuit o şurubelniţă ca să scoată şuruburile şi să smulgă colţarele.

La masă şi la scaun, nimic. La găleată fusese cândva un mâner, dar mânerul fusese scos.

Nu-i mai rămânea lui Dantès decât un mijloc: să spargă ulciorul şi, cu una din bucăţile tăiate în unghi, să se apuce de lucru.

Trânti ulciorul de o lespede şi acesta se făcu ţăndări.

Dantès alese două sau trei cioburi ascuţite, le ascunse în rogojină şi le lăsă pe celelalte împrăştiate pe jos. Spargerea ulciorului era un accident prea firesc pentru ca cineva să se neliniştească.

Edmond avea toată noaptea în faţă ca să lucreze. Dar, în întuneric, treaba mergea greu, căci era nevoit să lucreze pe bâjbâite, şi-şi dădu seama curând că tocea instrumentul inform într-o gresie mai tare. Aşeză deci patul la loc şi aşteptă ziua. O dată cu speranţa recăpătase răbdarea.

Ascultă noaptea întreagă şi-l auzi pe minerul necunoscut care îşi continua opera subterană.

Se lumină de ziuă, temnicerul intră. Dantès îi spuse că, bând în ajun din ulcior, acesta îi scăpase din mână şi se spărsese căzând. Temnicerul plecă bombănind după un ulcior nou, fără să-şi dea osteneala de a lua cioburile vechi.

Reveni în clipa următoare, îi recomandă prizonierului mai multă grijă şi ieşi.

Dantès ascultă cu o bucurie de nedescris scârţâitul broaştei care, ori de câte ori se închidea altădată, îi strângea inima. Ascultă zgomotul paşilor care se depărtau, apoi, când zgomotul se stinse, el se năpusti spre pat, pe care îl urni şi, la lumina razei palide ce pătrundea în carceră, putu să vadă treaba inutilă făcută în noaptea precedentă, când izbise în piatră în loc să izbească în tencuiala care o înconjura.

Din cauza umezelii, tencuiala era sfărâmicioasă.

Dantès văzu cu o bătaie voioasă de inima că tencuiala se desprinde bucată cu bucată. Crâmpeiele erau aproape nişte atomi, e drept, dar, după jumătate de ceas, Dantès desprinsese cam un pumn de moloz. Un matematician ar fi putut să calculeze că, în vreo doi ani de lucru, presupunând că n-ai fi întâlnit nici o stâncă, se putea săpa o trecere de două picioare pătrate şi de douăzeci picioare în adâncime.

Prizonierul îşi reproşă atunci că n-a întrebuinţat la munca aceasta orele-i îndelungi, scurse tot mai încet, pe care le pierduse în aşteptare, în rugăciune, în deznădejde.

Ce operă, oricât de anevoioasă ar fi fost ea, n-ar fi terminat-o în cei aproape şase ani de când era închis în carcera aceasta! Gândul îi dădu o nouă ardoare.

Izbuti în trei zile, cu extraordinare precauţii să ia jos cimentul şi să despoaie piatra. Peretele era făcut din cărămizi, în mijlocul cărora, pentru a li se spori trăinicia, fusese fixată din loc în loc câte o lespede. Una din aceste lespezi, dezghiocase el aproape cu totul şi trebuia acum s-o zdruncine din alveola ei.

Dantès încercă cu unghiile, dar unghiile erau insuficiente pentru operaţia aceasta.

Cioburile ulciorului introduse în intervale se sfărâmau atunci când voia să se slujească de ele în chip de pârghie.

După un ceas