Va fi deci oprit astfel de la început şi va trebui să aştepte, ţeapăn şi inutil, ca vecinul, care, la rându-i, se va descuraja poate, ― să facă totul?

O idee îi trecu prin minte; rămase în picioare zâmbind; fruntea jilavă de sudoare se zvântă singură.

Temnicerul aducea zilnic supa lui Dantès într-un castron de tablă. În castron se găsea supa sa şi aceea a altui prizonier, căci Dantès remarcase că vasul era sau plin, sau gol pe jumătate, după cum temnicerul începea împărţirea proviziilor cu el sau cu tovarăşul său.

Castronul avea un mâner de fier. La mânerul acesta râvnea Dantès şi l-ar fi plătit, ― dacă i se cereau în schimb ― cu zece ani din viaţă.

Temnicerul turna conţinutul castronului în farfuria lui Dantès. După ce îşi mâncă supa cu o lingură de lemn, Dantès spăla farfuria, care îi servea astfel în fiecare zi.

Seara, Dantès puse farfuria pe pământ, la jumătatea drumului dintre masă şi uşă. Când intră, temnicerul călcă în farfurie şi-o făcu praf.

De data aceasta nu i se putea imputa nimic lui Dantès: făcuse, este drept, greşeala de a lăsa farfuria pe jos, dar temnicerul era dator să vadă unde calcă.

Temnicerul se mulţumi deci să bombănească.

Privi apoi în juru-i, ca să zărească ceva în care să toarne supa. Mobilierul lui Dantès se rezuma numai la farfuria aceea, astfel că nu avea încotro.

— Lasă castronul aici, îi spuse Dantès. Şi să-l iei mâine când îmi aduci mâncarea.

Povaţa măgulea lenevia temnicerului, care nu avea astfel nevoie să mai urce, să coboare şi iar să urce.

Lăsă castronul.

Dantès tresăltă de bucurie.

Mâncă de data asta repede supa şi carnea, care, potrivit obiceiului din închisori, era pusă la un loc cu supa.

După ce aşteptă un ceas, ca să fie sigur că temnicerul nu-şi va da seama, clinti patul din loc, luă castronul, introduse capătul mânerului între piatra văduvită de ciment şi cărămizile înconjurătoare şi începu s-o mişte.

O oscilaţie uşoară îi arătă lui Dantès că lucrul merge bine.

Într-adevăr, după un ceas, piatra era scoasă din zidul unde forma un gol de mai bine de un picior şi jumătate în diametru.

Dantès adună cu grijă molozul, îl duse în ungherele încăperii sale, scormoni pământul cenuşiu cu un ciob de urcior şi acoperi molozul.

Voind să se folosească de noaptea în care hazardul sau, mai bine zis, combinaţia savantă imaginată de el îi pusese în mâini un instrument aşa de preţios, continua să sape cu îndărătnicie.

Aşeză în zori piatra în gaură, împinse patul la perete şi se culcă.

Dejunul se reducea la o bucată de pâine. Temnicerul intră şi puse bucata de pâine pe masă.

— Ei, nu-mi aduci altă farfurie? întrebă Dantès.

— Nu, spuse gardianul; eşti un strică-tot, ai spart urciorul şi, din cauza dumitale, am spart şi farfuria. Dacă toţi prizonierii ar face atâtea pagube, stăpânirea n-ar mai putea s-o scoată la capăt. Îţi las castronul şi o să ţi se toarne supa în el. Poate că, în felul ăsta, n-o să mai strici toată gospodăria.

Dantès înălţă ochii la cer şi îşi împreună mâinile sub pătură.

Crâmpeiul de fier care îi rămânea dădea, în inima lui, naştere unui elan de recunoştinţă către cer, mai viu decât îi prilejuiseră vreodată cele mai fericite întâmplări din viaţă.

Băgase însă de seamă că, de când începuse lucrul, celălalt deţinut nu mai făcea nimic.

Oricum, acesta nu era un motiv ca el să se oprească. Dacă vecinul nu venea la el, se va duce el la vecin.

Munci toată ziua fără oprire. Seara scosese din zid, graţie noului instrument, peste zece pumni de sfărâmături de cărămidă, de tencuială şi de ciment.

Când veni ora vizitei, îndreptă cât putu mânerul încovoiat al castronului şi puse vasul la locul său obişnuit. Gardianul turnă porţia de supă şi de carne sau, mai bine zis, de supă şi de peşte, căci ziua aceea era o zi de post şi de trei ori pe săptămână deţinuţii erau nevoiţi să postească. Ar fi fost acesta un mijloc de a calcula timpul, dacă de multă vreme Dantès nu ar fi renunţat la el.

După ce turnă supa, temnicerul se retrase.

Dantès voi acum să se încredinţeze dacă vecinul său încetase într-adevăr să lucreze.

Ascultă.

Linişte completă, ca în răstimpul celor trei zile, când lucrările fuseseră întrerupte.

Dantès oftă. De bună seamă vecinul nu se încredea în el.

Nu se descurajă, totuşi şi lucră toată noaptea. Dar, după două-trei ceasuri de muncă, întâlni un obstacol. Fierul nu mai muşca şi luneca pe o suprafaţă plană.

Dantès pipăi obstacolul cu mâinile şi constată că atinsese o grindă.

Grinda străbătea, sau mai degrabă astupa în întregime gaura pe care Dantès o începuse.

Trebuia să scobească acum deasupra sau dedesubt.

Nefericitul tânăr nu se gândise la piedica aceasta.

— Oh, Doamne, exclamă el, te rugasem totuşi atâta, încât nădăjduiam că m-ai auzit. Doamne, după ce mi-ai răpit libertatea vieţii, Doamne, după ce mi-ai răpit liniştea morţii, Doamne care m-ai chemat iarăşi la viaţă, Doamne, fie-ţi milă de mine şi nu mă lăsa să mor în deznădejde!

— Cine vorbeşte de Dumnezeu şi totodată de deznădejde? articulă un glas care părea că vine de sub pământ şi care, înăbuşit de întuneric, ajungea la tânăr cu un accent sepulcral.

Edmond simţi că i se zbârleşte părul pe cap şi se trase înapoi pe genunchi.

— O, murmură el, aud un om vorbind!

De patru sau cinci ani Edmond nu-l auzise decât pe temnicer, iar pentru deţinuţi, temnicerul nu e un om: este o uşă vie adăugată uşii de stejar, e o gratie de carne adăugată gratiilor de fier.

— Pentru numele lui Dumnezeu, strigă Dantès, dumneata care ai vorbit, mai vorbeşte, măcar că vocea dumitale m-a speriat. Cine eşti?

— Cine eşti dumneata? întrebă glasul.

— Un deţinut nenorocit, reluă Dantès, care nu întâmpina nici o greutate în a răspunde.

— Din ce ţară?

— Francez.

— Numele dumitale?

— Edmond Dantès.

— Ce meserie ai?

— Marinar.

— De cât timp eşti aici?

— De la 28 februarie 1815.

— Care e crima dumitale?

— Sunt nevinovat.

— Dar pentru ce eşti acuzat?

— Am conspirat pentru întoarcerea împăratului.

— Cum pentru întoarcerea împăratului? Împăratul nu mai este pe tron?

— A abdicat la Fontainebleau, în 1814 şi a fost trimis pe insula