— Din 1811.

Dantès se înfioră. Omul avea patru ani de închisoare mai mult decât el.

— Bine, nu mai scobi, spuse glasul, vorbind foarte repede. Lămureşte-mă numai la ce înălţime se găseşte scorbura pe care ai făcut-o?

— La suprafaţa pământului.

— Cum e ascunsă?

— Dinapoia patului meu.

— Patul dumitale a fost clintit din loc de când eşti în închisoare?

— Niciodată.

— Unde răspunde camera dumitale?

— Într-un coridor.

— Şi coridorul?

— Dă în curte.

— Oh! murmură glasul.

— Vai, dar ce e? exclamă Dantès.

— Înseamnă că m-am înşelat, că imperfecţia desenelor mele m-a amăgit, că defectul unui compas m-a pierdut, că o linie greşită pe planul meu a echivalat cu cincisprezece picioare în realitate şi că a crezut că zidul pe care îl scobeşti e acelaşi al citadelei.

— Dar în cazul acesta dădeai în mare.

— Asta şi voiam.

— Şi dacă izbuteai?

— Mă aruncam înot, ajungeam la una din insulele care împrejmuiesc Castelul If, fie insula Daume, fie insula Tiboulen, fie chiar coasta şi atunci eram salvat.

— Ai fi putut să înoţi până acolo?

— Dumnezeu mi-ar fi dat putere. Acum însă, totul este pierdut.

— Totul?

— Da. Astupă-ţi gaura cu grijă, nu mai lucra, nu te mai ocupa cu nimic şi aşteaptă veşti de la mine.

— Dar cine eşti dumneata? Spune-mi cine eşti?

— Eu sunt... numărul 27.

— Te temi de mine? întrebă Dantès.

Lui Edmond i se păru că aude un râs amar străpungând bolta şi venind până la el.

— Oh, sunt un bun creştin, strigă Edmond, ghicind instinctiv că omul se gândea să-l părăsească. Îţi jur pe Hristos că mai degrabă m-aş lăsa ucis decât să dau putinţă călăilor dumitale şi alor mei să întrevadă umbra adevărului. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu mă lipsi de prezenţa dumitale, nu mă lipsi de glasul dumitale. Altminteri îţi jur, căci sunt la capătul puterilor mele, îmi sfărâm capul de zid şi vei avea pe conştiinţă moartea mea.

— Ce vârstă ai? Glasul dumitale îmi pare de om tânăr.

— Nu ştiu ce vârstă am, căci nu am măsurat timpul de când sunt aci. Ceea ce ştiu e că urma să împlinesc nouăsprezece ani când am fost arestat la 28 februarie 1815.

— Nici douăzeci şi şase de ani, murmură glasul. Haide, la vârsta asta omul nu e încă trădător.

— O, nu, nu, îţi jur! repetă Dantès. Ţi-am spus şi îţi mai spun: m-aş lăsa tăiat în bucăţi, decât să te trădez.

— Ai făcut bine că mi-ai vorbit, ai făcut bine că m-ai rugat, căci mă pregăteam de altceva şi plănuiam să mă depărtez de dumneata. Vârsta dumitale mă linişteşte însă. Voi veni la dumneata, aşteaptă-mă.

— Când?

— Trebuie să calculăm şansele. Lasă-mă să-ţi dau eu semnalul.

— Dar nu mă vei părăsi, nu mă vei lăsa singur, vei veni la mine, ori îmi vei îngădui să vin eu la dumneata? Vom fugi împreună, iar dacă nu putem să fugim, vom vorbi, dumneata despre oamenii pe care-i iubeşti, eu despre oamenii pe care îi iubesc. De bună seamă că iubeşti pe cineva.

— Sunt singur pe lume.

— Atunci mă vei iubi pe mine. Dacă eşti tânăr am să-ţi fiu camarad; dacă eşti bătrân voi fi fiul dumitale. Am un părinte, care desigur că e de 70 de ani, dacă trăieşte încă. Nu-l iubeam decât pe el şi pe o fată care se numea Mercédès. Tata nu m-a uitat, sunt sigur; dar ea, Dumnezeu ştie dacă ea se mai gândeşte la mine. Te voi iubi cum îl iubeam pe părintele meu.

— Bine, spuse prizonierul, pe mâine.

Aceste câteva cuvinte fură spuse cu un accent care îl convinse pe Dantès. Nu ceru mai mult, se ridică, avu aceleaşi precauţii pentru rămăşiţele scoase din zid şi îşi împinse patul la loc.

Din clipa aceea Dantès se lăsă cu totul în voia fericirii. Nu va mai fi singur, poate chiar va fi liber. Distracţia dacă rămânea prizonier, era să aibă un tovarăş. Captivitatea împărţită nu mai e decât o semicaptivitate. Tânguirile în comun sunt aproape rugăciuni, rugăciunile făcute în doi sunt aproape izbăviri.

Dantès umblă toată ziua prin carceră, cu inima năpădită de bucurie. Din când în când bucuria îl înăbuşea. Se aşeza pe pat, apăsându-şi pieptul cu mâna. La cel mai mic zgomot pe care îl auzea în coridor, se năpustea spre uşă. O dată sau de două ori îi trecu prin minte teama că va fi despărţit de omul pe care nu-l cunoştea şi pe care, totuşi, îl iubea. Atunci era hotărât: în momentul când temnicerul va îndepărta patul şi îşi va coborî capul să examineze deschizătura, el i-l va zdrobi cu lespedea pe care se afla ulciorul.

Ştia bine că va fi condamnat la moarte, dar nu va muri de plictiseală şi de deznădejde în momentul când nu va mai auzi zgomotul care îl readusese la viaţă?

Temnicerul veni seara. Dantès stătea în pat, părându-i-se că de acolo păzea mai bine deschizătura neterminată. Îl privi, fără îndoială, pe vizitatorul inoportun cu ochii ciudaţi, căci acesta îi spuse:

— Ce, iar înnebuneşti?

Dantès nu răspunse nimic. Se temea să nu-l trădeze emoţia glasului.

Temnicerul ieşi clătinând din cap.

Când se întunecă, Dantès crezu că vecinul său va profita de tăcere şi de întuneric pentru a reînnoda conversaţia cu el, dar se înşelă. Noaptea se scurse fără ca vreun zgomot să răspundă aşteptării lui înfrigurate. Dar a doua zi, după vizita de dimineaţă şi în momentul când îndepărtase patul de zid, auzi trei lovituri bătute la intervale egale. Se repezi în genunchi.

— Dumneata eşti? spuse el. Iată-mă.

— A plecat temnicerul? întrebă vocea.

— Da, răspunse Dantès, n-o să se întoarcă decât deseară. Avem do-uăsprezece ceasuri de libertate.

— Pot să vin? glăsui vocea.

— O, da, da, fără întârziere, chiar acum. Te rog.

Îndată portiţa de pământ pe care Dantès, pierdut pe jumătate în deschizătură, îşi sprijinea mâinile, păru că cedează sub el. Se aruncă înapoi, în timp ce un maldăr de pământ şi de pietre desprinse se prăbuşea într-o gaură care se deschisese dedesubtul văgăunii făcute de el. Atunci, în fundul găurii întunecoase, a cărei adâncime nu putea s-o măsoare, văzu ivindu-se întâi un cap, pe urmă umerii şi, în sfârşit,