Capitolul XVI   Un savant italian

Dantès îl luă în braţe pe noul său prieten, aşteptat îndelung cu atâta nerăbdare, şi-l trase spre fereastră, pentru ca lumina slabă ce pătrundea în carceră să-l lumineze pe deplin.

Era un bărbat scund, cu păr albit mai mult de necazuri decât de vârstă, cu ochi pătrunzători, ascunşi sub sprâncene groase, care încărunţeau, cu barba încă neagră, coborând până pe piept: slăbiciunea chipului brăzdat de zbârcituri profunde, linia cutezătoare a trăsăturilor caracteristice, trădau un om deprins mai mult cu executarea facultăţilor morale decât a forţelor fizice. Fruntea noului venit era acoperită de sudoare.

Nu se putea distinge forma dintâi a veşmântului său, căci el cădea în zdrenţe.

Părea să aibă cel puţin 65 de ani, deşi după o anumită vigoare în mişcări ai fi zis că are mai puţini decât aceia pe care îi arăta datorită îndelungii captivităţi.

Primi cu oarecare plăcere protestările entuziaste ale tânărului. Sufletu-i îngheţat păru că se încălzeşte o clipă şi că se topeşte în contactul cu sufletul arzător al acestuia. Îi mulţumi pentru prietenia sa cu o anume căldură, deşi se simţise foarte decepţionat, găsind încă o carceră acolo unde credea că întâlneşte libertatea.

— Să vedem mai întâi, spuse el, dacă e vreun mijloc să ştergem, pentru ochii temnicerilor dumitale, urmele trecerii mele. Toată liniştea noastră în viitor stă în neştiinţa lor de cele ce s-au petrecut.

Se plecă atunci spre deschizătură, luă piatra pe care o ridică uşor cu toată greutatea ci şi o băgă în gaură.

— Piatra nu a fost desprinsă cum trebuie, spuse el, clătinând din cap; nu ai unelte?

— Dar dumneata, întrebă Dantès cu uimire, dumneata ai?

— Mi-am făcut câteva. Afară de o pilă, am tot ce îmi trebuie: daltă, cleşte, levier.

— Oh, aş fi curios să văd produsele acestea ale răbdării şi priceperii dumitale! spuse Dantès.

— Uite mai întâi o daltă.

Şi îi arătă o lamă tare şi ascuţită, înfiptă într-o bucată de lemn de fag.

— Cu ce ai făcut-o? întrebă Dantès.

— Cu una din barele patului meu. Cu instrumentul acesta am săpat întregul drum care m-a adus până aici. Vreo cincizeci de picioare.

— Cincizeci de picioare? exclamă Dantès cu groază.

— Vorbeşte mai încet, tinere, vorbeşte mai încet. Deseori se întâmplă să se tragă cu urechea la uşile prizonierilor.

— Ei mă ştiu singur.

— N-are a face.

— Şi spui că ai străpuns cincizeci de picioare, ca să ajungi până aici?

— Da, cam asta e distanţa care desparte camera mea de a dumitale. Atât numai că am calculat rău curba, neavând un instrument de geometrie pentru a întocmi scara proporţională. În loc de 40 picioare elipsă, au fost 50. Credeam, precum ţi-am spus, că voi ajunge la zidul dinafară, că-l voi găuri şi mă voi arunca în mare. Am mers de-a lungul coridorului spre care dă camera dumitale, în loc să trec pe dedesubt. Toată munca mea e pierdută, căci coridorul dă într-o curte plină de santinele.

— E drept, spuse Dantès. Dar coridorul nu acoperă decât o faţă a încăperii mele şi încăperea mea are patru.

— Da, fără îndoială, dar în primul rând este o latură al cărei zid e format de stâncă; ar trebui ca zece mineri înzestraţi cu toate uneltele lor să muncească zece ani ca să străpungă stânca; cealaltă e desigur lipită de temelia apartamentului guvernatorului; am cădea în beciurile care se închid, probabil, cu cheia şi am fi prinşi. Faţa cealaltă dă, ― ia stai, ― unde dă ea?

Latura în chestiune era aceea unde se afla ferestruica prin care venea lumina, ferestruica ce se îngusta până în momentul când lăsa libertate luminii şi prin care desigur, un copil n-ar fi putut să treacă. Era prevăzută cu trei rânduri de zăbrele, care puteau să-l liniştească de teama unei evadări pe temnicerul cel mai bănuitor.

Punând întrebarea, noul venit trase masa sub fereastră.

— Urcă-te pe masă, îi spuse el lui Dantès.

Dantès se supuse, se urcă pe masă şi, ghicind intenţiile tovarăşului său, îşi sprijini spatele pe perete şi întinse mâinile.

Cel care îşi dăduse ca nume numărul încăperii sale şi al cărui nume adevărat Dantès nu îl cunoştea încă, urcă mai sprinten decât ar fi putut presupune vârsta lui; cu o iscusinţă de pisică sau şopârlă, întâi pe masă, apoi de pe masă pe mâinile lui Dantès, pe urmă de pe mâinile lui, pe umeri. Astfel, încovoiat în două, căci bolta carcerei îl împiedica să se înalţe, îşi strecură capul printre primele rânduri de zăbrele şi putu atunci să se plece în jos.

Peste o clipă îşi trase repede capul.

— O, îşi spuse el, bănuisem!

Şi lunecă de pe corpul lui Dantès pe masă, iar de pe masă sări la pământ.

— Ce ai bănuit? întrebă tânărul neliniştit, sărind la rândul său.

Bătrânul prizonier medita.

— Da, zise el, asta e. Cea de-a patra latură a carcerei dumitale dă într-o galerie exterioară, un fel de terasă, pe unde trec patrulele şi unde veghează santinelele.

— Eşti sigur?

— Am văzut chipul soldatului şi vârful puştii lui şi nu m-am dat înapoi aşa de repede, decât de teamă să nu mă zărească.

— Ei, şi? glăsui Dantès.

— Vezi bine că e cu neputinţă să fugim prin carcera dumitale.

— Atunci? continuă tânărul cu un accent interogator.

— Atunci, spuse bătrânul deţinut, facă-se voia lui Dumnezeu.

Şi o umbră de resemnare profundă se întinse pe trăsăturile bătrânului.

Dantès privi cu uimire şi admiraţie pe omul care renunţa cu atâta filozofie, la o speranţă nutrită de-atâta amar de vreme.

— Vrei să-mi spui acum cine eşti? întrebă Dantès.

— Vai, da, dacă aceasta mai poate să te intereseze acum când nu-ţi mai pot fi de vreun folos.

— Dumneata poţi să mă mângâi şi să mă sprijini, căci îmi pari tare printre cei tari.

Bătrânul zâmbi cu tristeţe.

— Sunt abatele Faria, spuse el, prizonier din anul 1811, precum ştii, în castelul If. Eram însă de trei ani închis în fortăreaţa Fenestrelle. În 1811 m-au transportat din Piemont în Franţa. Am aflat atunci că destinul, care pe vremea aceea îi părea supus, a dăruit lui Napoleon un fiu şi că fiul a-cesta, în leagăn, a fost numit regele Romei. Nu puteam nici pe