— Nu, Ludovic al XVIII-lea.

— Ludovic al XVIII-lea, fratele lui Ludovic al XVII-lea? Ciudate şi misterioase mai sunt hotărârile cerului! Ce-o fi vrut Providenţa, scoborând pe omul pe care-l ridicase şi ridicându-l pe cel pe care-l scoborâse?

Dantès îl urmărea din ochi pe omul care uita o clipă propria-i soartă, preocupându-se astfel de destinele lumii.

— Da, da, continuă el, e ca în Anglia: după Carol I, Cromwell, după Cromwell, Carol II, şi, poate, după Jacques II, vreun ginere, vreo rudă, vreun prinţ de Orania! un stathouder, care se va face rege; şi atunci noi concesii poporului, atunci o constituţie, libertate! Ai să vezi, tinere, spuse el, întorcându-se spre Dantès şi privindu-l cu ochi strălucitori, profunzi, aşa cum, desigur, aveau profeţii. Eşti încă tânăr, ai să vezi.

— Da, dacă ies de aici.

— A, da, spuse abatele Faria. Suntem prizonieri, însă în unele mo-mente uit şi atunci, pentru că ochii mei străpung zidurile care mă închid, cred că sunt liber.

— Dar de ce eşti închis?

— Eu? Pentru că am visat în 1807 proiectul pe care Napoleon a venit să-l înfăptuiască în 1811; pentru că, asemeni lui Machiaveli, am vrut un imperiu mare şi singur, compact şi puternic, în mijlocul acelor principăţele, care făceau din Italia un cuib de mici regate tiranice şi slabe; pentru că am crezut că găsesc pe Cesar Borgia al meu într-un nerod încoronat, care s-a prefăcut că mă înţelege pentru a mă trăda mai bine. Era proiectul lui Alexandru al VI-lea şi al lui Clement al VII-lea. El va eşua totdeauna, pentru că ei l-au întreprins zadarnic şi pentru că Napoleon n-a putut să-l termine. Hotărât lucru, Italia e blestemată!

Şi bătrânul coborî capul.

Dantès nu înţelegea cum poate să-şi rişte un om viaţa pentru astfel de interese; e drept că, dacă îl cunoştea pe Napoleon, deoarece îl văzuse şi îi vorbise, habar n-avea în schimb cine era Clement al VII-lea şi Alexandru al VI-lea.

— Nu eşti dumneata preotul care e socotit... bolnav? întrebă Dantès încercând să împărtăşească părerea temnicerului şi care era părerea generală în Castelul If.

— Care e socotit nebun, vrei să spui, nu-i aşa?

— Nu îndrăzneam, spuse Dantès, zâmbind.

— Da, da, continuă Faria cu un râs amar, eu sunt cel care este crezut nebun. Eu îi amuz, de-aşa de lungă vreme pe gazdele închisorii şi i-aş înveseli pe copilaşi, dacă ar fi copii în locaşul acesta al durerii fără speranţă.

Dantès rămase o clipă nemişcat şi tăcut.

— Aşadar, renunţi să mai fugi? îi spuse el.

— Văd că fuga e imposibilă. Înseamnă să mă revolt împotriva lui Dumnezeu încercând ceea ce Dumnezeu nu vrea să se înfăptuiască.

— De ce te descurajezi? Ar fi, de asemenea, să ceri Providenţei prea mult, vrând să izbuteşti de la prima încercare. Nu poţi să reîncepi într-altă direcţie ceea ce ai făcut în direcţia asta?

— Dar ştii ce am făcut, ca să-mi vorbeşti ca s-o iau de la început? Ştii că mi-au trebuit patru ani pentru a face uneltele pe care le am? Ştii că de doi ani scormonesc şi sap un pământ tare ca granitul? Ştii că a trebuit să desfac pietre pe care altădată n-aş fi crezut că le pot clinti, că zile întregi au trecut în munca asta de titan şi că, uneori, seara, eram fericit când putusem sfărâma un deget de ciment vechi, devenit la fel de tare ca piatra? Ştii, ştii că, pentru a depozita pământul şi pietrele smulse, a trebuit să străpung bolta unei scări în antreţelul căreia toate sfărâmăturile au fost rând pe rând îngropate, astfel că azi antreţelul e plin şi că n-aş mai şti unde să pun un pumn de praf? Ştii, în sfârşit, că-mi închipuiam că am ajuns la ţinta lucrului meu, că mă simţeam tare, numai atât cât să îndeplinesc opera asta şi că acum Dumnezeu nu dă numai îndărăt ţelul, dar îl strămută cine ştie unde? Oh, îţi spun, îţi repet, de acum încolo n-am să mai fac nimic pentru a-mi recâştiga libertatea, de vreme ce Dumnezeu vrea ca ea să fie pierdută pentru de-a pururi.

Edmond îşi coborî capul, ca să nu-i mărturisească omului că bucuria de-a avea un tovarăş îl împiedica să împărtăşească, aşa cum s-ar fi cuvenit, durerea deţinutului de-a nu se fi putut salva.

Abatele Faria se lăsă pe patul lui Edmond şi Edmond rămase în picioare.

Tânărul nu se gândise niciodată la fugă. Sunt lucruri care par aşa de imposibile încât nici nu te gândeşti să le încerci şi le eviţi din instinct. Să sapi cincizeci de picioare sub pământ, să consacri acestei operaţii o muncă de trei ani, ca să ajungi, dacă izbuteşti, la un abis ce dă în mare; să le arunci de la 50, de la 60, de la 100 picioare poate, pentru aţi sfărâma, căzând, capul de vreo stâncă, dacă glonţul santinelelor nu te-a ucis mai înainte; să fii obligat, dacă scapi de toate aceste primejdii, să faci înot, o leghe ― era prea mult pentru a nu te resemna, ― şi am văzut că Dantès fusese cât pe-aci să împingă resemnarea până la moarte.

Dar acum, când tânărul văzuse un bătrân care se crampona de viaţă cu atâta energie, dându-i exemplul hotărârilor desperate, începu să mediteze şi să-şi măsoare curajul. Altcineva încercase ceea ce el nici nu se gândise să facă; altul, mai puţin tânăr, mai puţin puternic, mai puţin îndemânatic decât el, îşi procurase, graţie iscusinţei şi răbdării, toate instrumentele de care avusese nevoie pentru extraordinara operaţie pe care numai o măsurătoare greşită o putuse împotmoli, altul făcuse toate acestea. Prin urmare, nimic nu-i era imposibil lui Dantès. Faria străpunsese 50 de picioare, el va străpunge 100. Faria, la 50 de ani, pusese trei ani în serviciul operei sale, el nu avea decât jumătate din vârsta lui Faria, va consacra şase; Faria, abate, savant, om al bisericii, nu se temuse să rişte traversarea de la Castelul If la insula Daume, Ratonneau sau Lemaire; el, Edmond marinarul, el, Dantès cufundătorul îndrăzneţ, care căutase