de atâtea ori o ramură de mărgean în fundul mării, va şovăi să facă o leghe înot? Cât trebuia pentru a face o leghe înot? Un ceas? Ei, şi? Nu rămăsese el ore întregi pe mare, fără să pună piciorul pe ţărm? Nu, nu, Dantès nu avea nevoie decât să fie încurajat printr-un exemplu. Tot ce altul a făcut sau ar fi putut face, va face şi Dantès.

Tânărul medită un moment.

— Am găsit ce căutai, îi spuse el bătrânului.

Faria tresări.

— Dumneata? spuse el ridicând capul cu un aer care arăta că, dacă Dantès glăsuia adevărul, descurajarea tovarăşului său nu va fi de lungă durată. Ei, ce ai găsit?

— Coridorul pe care l-ai străpuns ca să vii de la dumneata aici se în-tinde în aceeaşi direcţie ca şi galeria din afară, nu-i aşa?

— Da.

— De bună seamă că el nu e mai departe de cincisprezece paşi.

— Cel mult.

— Ei bine, pe la jumătatea coridorului vom găuri un drum formând un fel de braţ al unei cruci. De data aceasta ia-ţi bine măsurile. Vom da în galeria de afară. Ucidem santinela şi evadăm. Pentru ca planul să izbutească, nu e nevoie decât de curaj şi dumneata ai. Vigoarea mie nu-mi lipseşte. Nu vorbesc de răbdare, dumneata ai dovedit, voi dovedi şi eu.

— O clipă, răspunse abatele. Dumneata n-ai ştiut, dragul meu tovarăş, de ce natură este curajul meu şi ce întrebuinţare socotesc să dau puterii mele. Cât priveşte răbdarea, cred că am fost de-ajuns de răbdător, reîncepând în fiecare dimineaţă munca nopţii şi în fiecare noapte munca zilei. Dar pe atunci, ascultă-mă tinere, mi se părea că-l serveam pe Dumnezeu eliberând una dintre făpturile care, fiind nevinovată, nu putuse fi osândită.

— Ei, bine, întrebă Dantès, situaţia nu e tot asta? Oare, de când m-ai întâlnit pe mine, te recunoşti culpabil?

— Nu, dar nu vreau să devin. Credeam până acum că nu am de-a face decât cu lucruri şi iată că îmi propui să am a face cu oameni. Am putut să găuresc un zid şi să nimicesc o scară, dar nu voi găuri un piept şi nu voi nimici o existenţă.

Dantès schiţă o mişcare uşoară de surpriză.

— Cum, spuse el, putând să fii liber, te-ar opri un asemenea scrupul?

— Dar dumneata, glăsui Faria, de ce nu l-ai răpus într-o seară pe temnicer cu piciorul mesei, de ce nu te-ai îmbrăcat cu hainele lui şi de ce n-ai încercat să fugi?

— Pentru că ideea nu mi-a venit, declară Dantès.

— Pentru că ai o groază instinctivă de a săvârşi o atare crimă, o astfel de groază, încât nici nu te-ai gândit, reluă bătrânul; căci, în lucrurile simple şi îngăduite, poftele noastre naturale ne înştiinţează să nu ne abatem de la linia dreptului nostru. Tigrul care varsă sângele în mod firesc, a cărui destinaţie este asta, n-are nevoie decât de un lucru: ca mirosul său să-i dea de veste că are o pradă în apropiere. El se năpusteşte de îndată spre pradă, cade asupra ei şi o sfâşie. Este instinctul lui şi se supune lui. Dar omul, dimpotrivă, se dă înapoi din faţa sângelui. Nu legile sociale fac să simţim repulsie în faţa crimei, ci legile naturale.

Dantès rămase buimăcit. Aceasta era într-adevăr explicaţia celor ce se petrecuseră, fără să-şi dea seama, în mintea sau, mai degrabă, în sufletul său, căci unele gânduri vin din cap şi altele din inimă.

— Şi apoi, continuă Faria, de aproape doisprezece ani de când sunt în închisoare, m-am gândit la toate evadările celebre. N-am văzut să izbutească decât foarte puţine. Evadările fericite, evadările încununate de succes deplin, sunt cele meditate cu grijă şi pregătite pe îndelete; aşa a scăpat ducele de Beaufort din castelul Vincennes; abatele Dubuquoi de la For-l'Évêque şi Latude din Bastilia. Mai sunt cele pe care le poate oferi hazardul: acestea sunt cele mai bune. Crede-mă, să aşteptăm un prilej, iar dacă pri-lejul se prezintă, să profităm de el.

— Dumneata ai putut să aştepţi, spuse Dantès oftând. Munca îndelungată îţi dădea o îndeletnicire de fiecare clipă, iar când n-aveai munca pentru a te distra, aveai speranţele pentru a te consola.

— Şi apoi, spuse abatele, nu mă îndeletniceam numai cu atât.

— Dar ce făceai?

— Scriam sau studiam.

— Vi se dau hârtie, condeie, cerneală?

— Nu, spuse abatele, dar îmi fac eu.

— Îţi faci hârtie, condeie şi cerneală? exclamă Dantès.

— Da.

Dantès îl privi cu admiraţie. Abia îi venea totuşi să creadă. Faria observă îndoiala-i uşoară.

— Când ai să vii la mine, îi spuse el, am să-ţi arăt o lucrare întreagă, rezultatul gândurilor, cercetărilor şi reflexiilor întregii mele vieţi pe care o meditasem la umbra Colosseumului la Roma, la piciorul coloanei San-Marco la Veneţia, pe malurile Arno-ului la Florenţa şi pe care nu bănuiam deloc că, într-o zi, temnicerii îmi vor lăsa răgazul s-o realizeze între cele patru ziduri ale Castelului If. E un Tratat asupra posibilităţii unei monarhii generale în Italia. Va alcătui un mare volum in-quarto.

— Şi l-ai scris?

— Pe două cămăşi. Am născocit un preparat care face cârpa netedă ca pergamentul.

— Va să zică, eşti chimist?

— Oarecum. L-am cunoscut pe Lavoisier şi sunt prieten cu Cabanis.

— Dar pentru o astfel de lucrare a trebuii să faci cercetări istorice. Aveai deci cărţi?

— Aveam la Roma, în biblioteca mea, vreo cinci mii de volume. Citindu-le şi recitindu-le, am descoperit că, cu o sută cincizeci de lucrări bine alese, ai, dacă nu rezultatul complet al cunoştinţelor omeneşti, cel puţin tot ce îi este de folos unui om să ştie. Am consacrat trei ani din viaţa mea citind şi recitind aceste o sută cincizeci de volume, astfel că le cunoşteam aproape pe dinafară când am fost arestat. Cu o uşoară sforţare de memorie, mi le-am reamintit în închisoare pe deplin. Astfel aş putea să-ţi recit pe Tucidide, Xenofon, Plutarh, Tit-Liviu, Tacit, Strada, Jornandes, Dante, Montaigne, Shakespeare, Spinoza, Machiaveli şi Bossuet. Nu ţi-i amintesc decât pe cei mai importanţi.

— Dar, în cazul acesta, cunoşti mai multe limbi?

— Vorbesc cinci limbi vii, germana, franceza, italiana, engleza şi spaniola. Cu ajutorul limbii vechi, greaca, înţeleg greaca modernă. Atât numai că o vorbesc prost dar o