— O studiezi? glăsui Dantès.

— Da, mi-am făcut un vocabular din cuvintele pe care le ştiu, le-am aranjat, le-am combinat, le-am sucit şi le-am răsucit, astfel ca ele să-mi poată ajunge pentru a-mi exprima gândul. Ştiu aproape o mie de cuvinte, adică tot ce-mi trebuie la nevoie, deşi cred că în dicţionare sunt o sută de mii. Desigur nu voi fi elocvent, dar mă voi face înţeles de minune şi asta îmi ajunge.

Din ce în ce mai înmărmurit, Edmond începea să găsească aproape supranaturale facultăţile acestui om ciudat. Vru să le găsească vreun cusur şi continuă:

— Dar dacă nu ţi s-au dat condeie, spuse el, cu ce ai putut să, scrii tratatul acesta aşa de voluminos?

— Mi-am făcut cu condeie admirabile, care ar putea să fie preferate condeielor obişnuite, dacă materia ar fi cunoscută; cartilajele capetelor de peşti care ni se servesc uneori în zilele de post. De aceea mă bucur totdeauna când văd venind miercurile, vinerile şi sâmbetele, căci ele îmi dau speranţa de a spori provizia cu condeie, iar lucrările mele istorice, sunt ― mărturisesc ― îndeletnicirea cea mai plăcută. Coborând în trecut, uit prezentul; mergând liber şi independent în istorie, nu-mi mai amintesc că sunt prizonier.

— Dar cerneală? spuse Dantès, cu ce ţi-ai făcut cerneală?

— Era altădată un cămin în carcera mea, glăsui Faria. Căminul a fost astupat, fireşte, la câtva timp după sosirea mea, iar ani de zile se făcuse într-însul foc; interiorul lui e deci căptuşit de funingine. Topesc funinginea într-o porţie de vin, care mi se dă în fiecare duminică şi operaţia îmi furnizează cerneală excelentă. Pentru notele speciale, care au nevoie să atragă privirea, îmi înţep degetul şi scriu cu sânge.

— Când am să pot vedea toate acestea? întrebă Dantès.

— Când ai să vrei, răspunse Faria.

— O, numaidecât! exclamă tânărul.

— Urmează-mă, spuse abatele.

Şi reintră în coridorul subteran unde dispăru. Dantès îl urmă.

Capitolul XVII   Camera abatelui

După ce trecu, încovoindu-se, dar cu destulă uşurinţă, prin coridorul subteran, Dantès ajunse la extremitatea opusă, care dădea în camera abatelui. Aici trecătoarea se îngusta, oferind abia spaţiul suficient pentru ca un om să se poată strecura, târându-se. Camera abatelui avea lespezi pe jos. Ridicând una dintre lespezile din ungherul cel mai întunecos, el începuse laborioasa operaţie, al cărei sfârşit a fost văzut de Dantès.

Tânărul examină camera cu multă luare aminte de îndată ce intră. La prima vedere, ca nu prezenta nimic deosebit.

— Bun, spuse abatele, nu e decât 12 şi un sfert; avem încă în faţa noastră câteva ore.

Dantès privi în juru-i, ca să vadă în ce orologiu putuse citi abatele în mod aşa de precis ora.

— Priveşte raza zilei care vine prin fereastra mea, spuse abatele şi priveşte pe zid liniile pe care le-am tras. Graţie acestor linii, care sunt combinate cu dubla mişcare a pământului şi a elipsei descrise în jurul soarelui ştiu cât e ora cu mai multă exactitate decât dacă aş avea un ceas, căci un ceas se deranjează, pe când soarele şi pământul nu se deranjează niciodată.

Dantès nu înţelese nimic din explicaţie. Îşi închipuise totdeauna, văzând soarele răsărind de după munţi şi apunând în Mediterana, că acesta mergea, iar nu pământul. Dubla mişcare a globului pe care stătea şi de care totuşi nu-şi dădea seama, i se părea aproape imposibilă. Vedea, în fiecare cuvânt al interlocutorului său, mistere ştiinţifice la fel de admirabile a fi scormonite ca şi minele acelea de aur şi de diamante pe care le vizitase, într-o călătorie făcută de el, pe când era încă aproape copil, la Guzarate şi la Golconda.

— Haide, îi spuse el abatelui, sunt grăbit să-ţi examinez comorile; abatele se îndreptă spre cămin, desprinse cu dalta pe care o ţinea totdeauna în mână piatra ce forma altădată vatra şi care ascundea o cavitate profundă. În cavitatea aceasta erau închise toate obiectele despre care îi vorbise el lui Dantès.

— Ce vrei să vezi mai întâi? îl întrebă.

— Arată-mi marea dumitale lucrare asupra regalităţii în Italia.

Faria scoase din dulapul preţios trei sau patru suluri de cârpe răsucite ca nişte foi de papirus; fâşii de pânză de patru degete lăţime şi de opt-sprezece lungime. Fâşiile numerotate erau acoperite cu un scris pe care Dantès îl putu citi, căci erau scrise în limba maternă a abatelui, adică în italiană, idiom pe care, în calitatea sa de provensal, Dantès îl înţelegea perfect.

— Vezi, aici este totul, îi spuse el. Sunt aproape opt zile de când am scris cuvântul "Sfârşit" în josul fâşiei a şaizeci şi opta. Au fost întrebuinţate două cămăşi ale mele şi toate batistele pe care le aveam. Dacă redevin liber vreodată şi se găseşte în întreaga Italie un tipograf care să îndrăznească a mă tipări, reputaţia mea e făcută.

— Da, văd, răspunse Dantès. Arată-mi acum, te rog, condeiele cu care a fost scrisă lucrarea.

— Uite-le, glăsui Faria.

Şi îi arătă tânărului un beţişor lung de şase degete, gros ca mânerul unui penel, la capătul şi în jurul căruia era legat cu aţă unul din acele cartilagii pătate încă de cerneală, despre care abatele i-a vorbit lui Dantès. Se prelungea cu un vârf şi era crestat ca o pană obişnuită.

Dantès îl examină, căutând din ochi instrumentul cu care putuse fi tăiat aşa de corect.

— A, da, spuse Faria, briceagul, nu-i aşa? El e capodopera mea; l-am făcut, ca şi" cuţitul pe care îl vezi dintr-un sfeşnic vechi de fier.

Briceagul tăia ca un brici. Cât priveşte cuţitul, el avea avantajul că putea să servească totdeodată de cuţit şi de pumnal.

Dantès examină obiectele cu atenţia cu care, în dughenele de curiozităţi din Marsilia, examinase uneori instrumentele executate de sălbatici şi aduse de pe mările Sudului, de către, căpitani de cursă lungă.

— În ce priveşte cerneala, spuse Faria, ştii cum procedez: o fac pe măsură ce am nevoie.

— Mă mir acum de-un lucru, glăsui Dantès, că zilele ţi-au ajuns pen-tru toata munca aceasta.

— Aveam nopţile, răspunse Faria.

— Nopţile? Eşti deci înzestrat ca pisicile şi vezi limpede noaptea?

— Nu, dar Dumnezeu i-a dat omului inteligenţa pentru a veni în ajutorul sărăciei simţurilor sale: mi-am procurat lumină.

— Cum?

— Din