Şi abatele îi arătă lui Dantès un lampion la fel cu acelea care servesc la iluminatul public.

— Dar foc?

— Uite, două pietre şi iască.

— Dar chibrituri?

— M-am prefăcut că sufăr de-o boală de piele şi am cerut pucioasă care mi s-a dat.

Dantès puse pe o masă obiectele şi îşi coborî capul, strivit sub perseverenţa şi forţa acestui spirit.

— Asta nu este totul, continuă Faria. Căci nu trebuie să punem toate comorile într-o singură tainiţă. S-o închidem pe aceasta.

Puseră lespedea la locul ei. Abatele presără puţin praf pe deasupra, trecu cu piciorul ca să şteargă orice urmă, înaintă spre pat şi îl mişcă din loc.

Dinapoia căpătâiului, tăinuită de o piatră care o închidea aproape perfect, era o gaură, iar în gaură o scară de frânghie lungă de 25-30 picioare.

Dantès o examină: scara era de o trăinicie care rezista oricărei încercări.

— Cine ţi-a procurat frânghia necesară acestei minunate lucrări? în-trebă Dantès.

— În primul rând câteva cămăşi pe care le aveam, apoi cearşafurile patului meu pe care timp de trei ani cât am stat captiv la Fenestrelle, le-am destrămat. Când m-au transportat la castelul If, am izbutit să aduc cu mine furtişagul. Aici am continuat lucrul.

— Dar nu se observa că cearşafurile de pat nu mai aveau tivuri?

— Le coseam la loc.

— Cu ce?

— Cu acul acesta.

Şi abatele, desfăcând o şuviţă din veşmintele sale, arătă lui Dantès un os lung, ascuţit, pe care îl purta la el.

— Da, continuă Faria, mă gândisem la început să desfac gratiile şi să fug prin fereastra care e, precum vezi, ceva mai lată decât a dumitale şi pe care aş fi lăţit-o şi mai mult în momentul evadării. Dar am observat că fereastra dădea într-o curte interioară, astfel că renunţai la proiectul meu, care era prea riscant. Am păstrat cu toate acestea scara, pentru o împrejurare neprevăzută, pentru una din acele evadări despre care îţi vorbeam şi pe care hazardul o procură.

Cu aerul că examinează scara, Dantès se gândea de data aceasta la altceva. Îi trecuse prin minte o idee. Că omul acesta, aşa de inteligent, de profund, va vedea poate limpede în bezna nenorocirii sale, unde niciodată el n-a putut să distingă ceva.

— La ce te gândeşti? întrebă abatele zâmbind şi luând cufundarea lui Dantès drept semnul celei mai mari admiraţii.

— Mă gândesc în primul rând la un lucru: la inteligenţa enormă pe care a trebuit s-o cheltuieşti pentru a ajunge aici unde ai ajuns. Ce ai fi făcut devenind liber?

— Poate nimic: prisosul minţii mele s-ar fi evaporat în nimicuri. E nevoie de nenorocire pentru a săpa anumite mine misterioase, tăinuite în inteligenţa umană. Pentru ca pulberea să explodeze, e nevoie de presiune. Captivitatea a reunit asupra unui singur punct toate facultăţile mele risipite ici-colo. Ele s-au ciocnit într-un spaţiu strâmt; şi ştii că, din ciocnirea norilor, rezultă electricitatea, din electricitate fulgerul, din fulger lumina.

— Nu, nu ştiu, spuse Dantès abătut de ignoranţa sa. Unele cuvinte pe care dumneata le rosteşti sunt pentru mine cuvinte lipsite de înţeles. Dumneata eşti fericit că eşti aşa de învăţat.

Abatele zâmbi.

— Spuneai adineauri că te gândeşti la două lucruri.

— Da.

— Şi nu mi l-ai împărtăşit decât pe primul. Care e al doilea?

— Al doilea e că mi-ai povestit viaţa dumitale şi că nu o cunoşti pe a mea.

— Viaţa dumitale, tinere, e prea scurtă ca să cuprindă întâmplări de oarecare importanţă.

— Ea cuprinde o imensă nenorocire, spuse Dantès. O nenorocire pe care n-am meritat-o şi aş vrea ― ca să nu-l blestem pe Dumnezeu, cum l-am blestemat uneori ― să mă pot lega de oamenii nenorocirii mele.

— În cazul acesta te socoţi inocent de faptul care ţi se impută.

— Absolut inocent, pe capul singurelor fiinţe care îmi sunt dragi, pe capul părintelui meu şi al lui Mercédès.

— Haide, istoriseşte-mi povestea dumitale, spuse abatele închizând tainiţa şi trăgând patul la loc.

Dantès istorisi atunci ceea ce el numea povestea sa şi care se mărginea la o călătorie în India şi la două sau trei călătorii în Levant. Ajunse, în sfârşit, la ultima cursă, la moartea căpitanului Leclère, la pachetul predat de el pentru marele mareşal, la întrevederea cu marele-mareşal, la scrisoarea încredinţată de acesta şi adresată unui domn Noirtier. În sfârşit, la sosirea în Marsilia, la întrevederea cu părintele său, la dragostea lui Mercédès, la ospăţul de logodnă, la arestare, la interogatoriu, la închisoarea provizorie în palatul justiţiei, în sfârşit, la închisoarea definitivă în Castelul If. Ajuns aici, Dantès nu mai ştia nimic, nici măcar timpul de când era deţinut.

După terminarea istorisirii, abatele reflectă adânc.

— Este, spuse el după o clipă, o axiomă de drept, de o mare adâncime şi care se referă la ce îţi spuneam adineauri: dacă un cuget rău nu se naşte odată cu întocmire falsă, natura omenească respinge crima. Totuşi, civilizaţia ne-a dat nevoi, vicii, apetituri care au uneori forja de a ne face să înăbuşim instinctele noastre bune şi să ne îndrume spre rău. De aici ma-xima: " Dacă vrei să-l descoperi pe vinovat, caută-l mai întâi pe cel căruia crima îi poate fi utilă". Cui putea să-i servească dispariţia dumitale?

— Oh, nimănui! Însemnăm aşa de puţin.

— Nu răspunde astfel, căci răspunsul e lipsit şi de logică şi de filozofie. Totul e relativ, dragul meu prieten, de la regele care stânjeneşte pe viitorul său succesor, până la funcţionarul care îl stânjeneşte pe cel ce e supranumerar. Dacă regele moare, succesorul moşteneşte o coroană; dacă funcţionarul moare, supranumerarul moşteneşte o leafă de 1200 lire. Cele 1200 lire sunt lista lui civilă. Ele îi sunt tot aşa de necesare pentru a trăi, ca şi cele 12 milioane ale unui rege. Fiecare individ, de la treapta cea mai de jos până la cea mai înaltă a scării sociale, grupează în jurul său o mică lume de interese având vârtejurile şi atomii săi, asemenea lumilor lui Descartes. Numai că lumile acestea se lărgesc pe măsură ce urcă. O spirală răsturnată care se menţine printr-un joc de echilibru. Să revenim, deci,