la lumea dumitale. Urma să fii numit căpitanul "Faraonului"?

— Da.

— Urma să te însori cu o fată frumoasă?

— Da.

— Avea cineva interes ca dumneata să nu devii căpitanul "Faraonului"? Avea cineva interes ca dumneata să nu te însori cu Mercédès? Răspunde mai întâi la prima întrebare ― ordinea e cheia tuturor problemelor. Avea cineva interes ca dumneata să nu devii căpitanul "Faraonului"?

— Nu, eram foarte iubit pe bord. Dacă mateloţii ar fi putut să aleagă un conducător, sunt sigur că m-ar fi ales pe mine. Un singur om avea oarecari motive să-mi poarte pică. Avusesem, cu câtva timp înainte, o ceartă cu el şi îi propusesem un duel, pe care-l refuzase.

— Aha! Cum se numea omul acesta?

— Danglars.

— Ce era el pe bord?

— Agent contabil.

— Dacă deveneai căpitan, l-ai fi ţinut la postul lui?

— Nu, dacă lucrul depindea de mine, căci mi se păruse că observ oa-recari nereguli în socotelile lui.

— Bine, a asistat cineva la ultima dumitale convorbire cu căpitanul Leclère?

— Nu, eram singuri.

— A putut să audă cineva conversaţia dumneavoastră?

— Da, căci uşa era deschisă. Ba chiar... ia stai... da, da, Danglars a trecut pe acolo exact în momentul când căpitanul Leclère îmi încredinţa pachetul pentru marele mareşal.

— Bun, făcu abatele, suntem pe calea adevărului. Ai luat pe cineva cu dumneata jos când ai poposit pe insula Elba?

— Pe nimeni.

— Ţi s-a încredinţat o scrisoare?

— Da, de marele mareşal.

— Ce ai făcut cu scrisoarea?

— Am pus-o în portofoliu.

— Aveai portofoliul la dumneata? Cum putea să stea în buzunarul unui marinar un portofoliu cu o scrisoare oficială?

— Ai dreptate, portofoliul meu era pe bord.

— N-ai băgat pe bord scrisoarea în portofoliu?

— Ba da.

— Din Porto-Ferrajo până pe bord ce-ai făcut cu scrisoarea?

— Am ţinut-o în mână.

— Când ai urcat pe "Faraon", a putut să vadă oricine că ţineai o scrisoare?

— Da.

— Danglars ca şi ceilalţi?

— Danglars ca şi ceilalţi.

— Acum ascultă-mă: adună-ţi toate amintirile şi reconstituie. Cum era conceput denunţul?

— O, da. L-am recitit de trei ori şi fiecare cuvânt mi-a rămas în memorie.

— Repetă-mi-l.

Dantès se reculese o clipă.

— Iată-l, spuse el, textual:

 

"Domnul procuror regal este înştiinţat, de un prieten al tronului şi al religiei, că numitului Edmond Dantès, secundul vasului «Faraon», sosit azi dimineaţă din Smirna, după ce s-a oprit la Neapole şi Porto-Ferrajo, i-au fost încredinţate de către Murat o scrisoare pentru uzurpator şi de către uzurpator o scrisoare pentru comitetul bonapartist din Paris.

Dovada crimei sale se poate face arestându-l, căci scrisoarea se va găsi la el, sau la părintele său, sau în cabina sa pe bordul «Faraonului»."

 

Abatele înălţă din umeri.

— E limpede ca lumina zilei, spuse el. Trebuie să fi avut inima tare naivă şi bună pentru a nu fi ghicit lucrul din capul locului.

— Crezi? exclamă Dantès. Oh, ar fi o mare mârşăvie!

— Cum era scrisul obişnuit al lui Danglars?

— Un scris aplecat.

— Cum era scrisul scrisorii anonime?

— Un scris răsturnat.

Abatele zâmbi.

— Contrafăcut, nu-i aşa?

— Prea sigur ca să fie contrafăcut.

— Aşteaptă, spuse el.

Luă pana, sau mai bine zis, ceea ce el numea pană, o înmuie în cerneală şi scrise cu mâna stângă pe o cârpă preparată în acest scop, primele două sau trei rânduri ale denunţului.

Dantès se trase înapoi şi îl privi pe abate aproape cu groază.

— O, e uimitor, exclamă el, cât de mult seamănă scrisul acela cu a-cesta.

— Ceea ce înseamnă că denunţul fusese scris cu mâna stângă. Am observat un lucru, continuă abatele.

— Care?

— Că toate scrisorile scrise cu mâna dreaptă sunt variate şi că toate scrisorile scrise cu mâna stângă se aseamănă.

— Va să zică, ai văzut, ai observat?

— Să continuăm.

— O, da, da!

— Să încercăm la a doua chestiune.

— Ascult.

— Avea cineva interes ca dumneata să nu te însori cu Mercédès?

— Da, un tânăr care o iubea.

— Cum îl cheamă?

— Fernand.

— E un nume spaniol?

— Era catalan.

— Crezi că acesta era capabil să scrie scrisoarea?

— Nu, acesta mi-ar fi dat o lovitură de cuţit, atâta tot.

— Da, e în firea spaniolă, un asasinat. O laşitate însă nu.

— De altminteri, continuă Dantès, el nu avea habar de toate amănuntele cuprinse în denunţ.

— Nu le-ai împărtăşit nimănui?

— Nimănui.

— Nici chiar iubitei dumitale?

— Nici chiar logodnicei mele.

— Atunci e Danglars.

— O, acum sunt sigur.

— Aşteaptă... Danglars îl cunoştea pe Fernand?

— Nu... ba da... Îmi amintesc...

— Ce?

— Cu două zile înainte de căsătoria mea i-am văzut împreună, la masă, sub umbrarul bătrânului Pamphile. Danglars era prietenos şi batjocoritor. Fernand era palid şi tulburat.

— Erau singuri?

— Nu, aveau cu ei un al treilea tovarăş, cunoscut apropiat al meu care, fără îndoială, le făcuse cunoştinţă: un croitor cu numele de Caderousse, dar acesta era beat. Ia stai... ia stai... cum de nu mi-a reamintit până acum? Lângă masa la care beau, am văzut o călimară, hârtie, condeie (Dantès duse mâna la frunte). Oh, ticăloşii, ticăloşii!

— Vrei să mai ştii ceva? spuse abatele râzând.

— Da, da, deoarece dumneata gândeşti totul, deoarece vezi limpede în toate, vreau să ştiu de ce n-am fost interogat decât o dată, de ce nu mi s-au dat judecători şi cum de sunt condamnat fără judecată.

— Oh, asta e ceva mai grav, spuse abatele. Justiţia are căi sumbre şi misterioase, pe care le pătrunzi anevoie. Ceea ce noi am făcut până acum cu privire la prietenii dumitale era un joc de copii. Va trebui, în privinţa aceasta, să-mi dai indicaţiile cele mai precise.

— Haide, cercetează-mă, căci dumneata vezi mai limpede în viaţa mea decât eu însumi.

— Cine te-a interogat? procurorul regal, substitutul, judecătorul de instrucţie?

— Substitutul.

— Era tânăr, sau bătrân?

— Tânăr: douăzeci şi şapte sau douăzeci şi opt de ani.

— Nu e corupt încă, dar ambiţios, spuse abatele. Cum s-a purtat cu dumneata?

— Mai degrabă blând decât sever.

— I-ai povestit totul?

— Totul.

— Şi felul lui de a se purta s-a schimbat în cursul interogatoriului?

— O clipă purtarea lui s-a schimbat când a citit scrisoarea care mă compromitea. Părea copleşit parcă de nenorocirea mea.

— De nenorocirea dumitale?

— Da.

— Şi eşti sigur că el deplângea nenorocirea dumitale?

— Mi-a dat cel puţin o mare dovadă despre simpatia lui.

— Anume?

— A ars singura piesă care mă