— Care? Denunţul?

— Nu, scrisoarea.

— Eşti sigur?

— Lucrul s-a petrecut în faţa mea.

— Situaţia se schimbă. Omul acesta ar putea să fie o făptură mult mai mârşavă decât îţi închipui.

— Pe cinstea mea, mă faci să mă înfior, spuse Dantès. Aşadar, lumea e populată de tigri şi de crocodili?!

— Da. Atât numai că tigrii şi crocodilii cu două picioare sunt mai pe-riculoşi decât ceilalţi.

— Să continuăm, să continuăm.

— Cu plăcere. A ars scrisoarea, spui?

— Da, spunându-mi: "Vezi, nu există decât dovada asta contra dumitale, şi-o nimicesc".

— Purtarea e prea sublimă ca să fie naturală.

— Crezi?

— Sunt sigur. Cui era adresată scrisoarea?

— Domnului Noirtier, strada Coq-Héron No. 13, la Paris.

— Poţi să presupui că substitutul dumitale avea vreun interes ca scrisoarea să dispară?

— Poate că da. Căci m-a silit să făgăduiesc în două sau trei rânduri, în interesul meu ― spunea el ― că nu voi vorbi nimănui despre scrisoarea aceasta şi m-a pus să jur că nu voi pronunţa numele scris pe adresă.

— Noirtier?... repetă abatele, Noirtier? Am cunoscut un Noirtier la Curtea fostei regine a Etruriei, un Noirtier care fusese girondin sub revoluţie. Cum îl chema pe substitutul dumitale?

— De Villefort.

Abatele izbucni în râs.

Dantès îl privi buimăcit.

— Ce ai? spuse el.

— Vezi raza asta de lumină? întrebă abatele.

— Da.

— Ei bine, totul e acum pentru mine mai clar decât raza asta străvezie şi luminoasă. Biet copil, biet tânăr! Şi a fost bun cu dumneata magistratul?

— Da.

— Vrednicul substitut a ars, a nimicit scrisoarea?

— Da.

— Cinstitul furnizor al călăului te-a pus să juri că nu vei pronunţa niciodată numele de Noirtier?

— Da.

— Sărmane orb, ştii cine era acest Noirtier?... Noirtier era părintele lui.

Dacă trăznetul ar fi văzut la picioarele lui Dantès, săpând un abis în fundul căruia se deschidea infernul, efectul produs asupra lui ar fi fost mai puţin prompt, mai puţin electric, mai puţin zdrobitor decât neaşteptatele cuvinte. Se ridică apucându-şi capul în mâini, ca pentru a-l împiedica să explodeze.

— Părintele lui, părintele lui? exclamă el.

— Da, părintele lui, pe care îl cheamă Noirtier de Villefort, reluă abatele.

O lumină fulgerătoare trecu atunci prin creierul deţinutului, tot ce rămăsese întunecos fu în chiar clipa aceea fulgerat de o lumină strălucitoare. Tărăgănările lui Villefort în timpul interogatoriului, scrisoarea nimicită, jurământul cerut, glasul, implorator aproape, al magistratului, care, în loc să ameninţe, implora parcă, totul îi reveni în memorie. Scoase un strigăt, se clătină o clipă ca un om beat, apoi se năpusti prin deschizătura care ducea de la celula abatelui la a sa:

— Oh, trebuie să fiu singur, spuse el, ca să cuget la toate astea.

Şi, ajungând în carcera sa, căzu pe patul unde temnicerul îl găsi seara stând cu ochii ficşi, cu trăsăturile contractate, dar neclintit şi mut ca o statuie.

În ceasurile de meditaţie care se scurseră ca nişte secunde, el luase o hotărâre cumplită şi făcuse un jurământ formidabil.

Un glas îl trezi pe Dantès din reverie: acela al abatelui Faria care, primind la rându-i vizita temnicerului, venise să-l invite pe Dantès să cineze cu el. Calitatea de nebun recunoscut şi, mai cu seamă de nebun amuzant îi acorda bătrânului prizonier câteva privilegii, ca de exemplu, acela de a avea o pâine ceva mai albă şi o sticluţă cu vin, duminica. Iar astăzi era tocmai duminică şi abatele venise să-l invite pe tânărul tovarăş să împartă cu el pâinea şi vinul.

Dantès îl urmă. Toate liniile chipului său se refăcuseră şi îşi reluaseră locul obişnuit; dar cu o rigiditate şi o tărie, dacă se poate spune astfel, care trădau o hotărâre luată. Abatele îl privi fix.

— Îmi pare rău că te-am ajutat în cercetările dumitale şi că ţi-am spus cele ce ţi-am spus, glăsui el.

— De ce? întreba Dantès.

— Pentru că ţi-am infiltrat în inimă un sentiment care nu exista într-însa: răzbunarea.

Dantès zâmbi.

— Să vorbim despre altceva, spuse el.

Abatele îl privi încă o clipă şi clătină cu tristeţe din cap. Pe urmă, aşa cum Dantès îl rugase, vorbi despre altceva.

Bătrânul deţinut era dintre oamenii a căror conversaţie, asemenea aceleia a oamenilor care au suferit mult, conţine informaţii numeroase şi un interes susţinut. Dar ea nu era egoistă, iar nefericitul nu pomenea niciodată de nenorocirile sale.

Dantès îi asculta cu admiraţie fiecare cuvânt: unele corespundeau anumitor idei pe care le avea şi anumitor cunoştinţe care erau de resortul meseriei sale de marinar, altele se refereau la locuri necunoscute şi ― ca acele aurore boreale care îi luminează pe navigatori la latitudinile australe ― arătau tânărului peisaje şi orizonturi noi, iluminate de luciri fantastice. Dantès înţelese câtă fericire ar fi pentru o alcătuire inteligentă să urmeze spiritul acesta ridicat pe înălţimile morale, filozofice sau sociale pe care el era deprins să se joace.

— Ar trebui să mă înveţi câte ceva din ce ştii dumneata, spuse Dantès, măcar pentru ca să nu te plictiseşti cu mine. Am impresia că, de bună seamă, preferi singurătatea, ― unui tovarăş fără educaţie şi fără însemnătate, aşa cum sunt eu. Dacă consimţi la cererea mea, mă oblig să nu-ţi mai vorbesc de evadare.

Abatele zâmbi.

— Oh, copilul meu, spuse el, ştiinţa omenească e tare mărginită, iar după ce te voi fi învăţat matematicile, fizica, istoria şi cele trei sau patru limbi vii pe care le vorbesc, vei şti ce ştiu eu: iar toată această ştiinţă voi putea s-o torn doar în doi ani, din spiritul meu într-al dumitale.

— În doi ani? spuse Dantès. Crezi că aş putea să învăţ toate aceste lucruri în doi ani?

— În aplicarea lor, nu. În principiile lor, da. A învăţa nu înseamnă a şti. Există ştiutori şi există savanţi: pe unii îi face memoria, pe alţii filozofia.

— Dar filozofia nu se poate învăţa?

— Filozofia nu se învaţă. Filozofia este împreunarea ştiinţelor dobândite cu geniul care le aplică. Filozofia e norul strălucitor pe care Crist a pus piciorul pentru a urca la cer.

— Haide, spuse Dantès, ce mă înveţi întâi? Sunt grăbit să încep, mi-e sete de ştiinţă.

— Totul! spuse abatele.

Într-adevăr, din seara aceea, deţinuţii întocmiră un plan de educaţie care începu să fie executat de a doua zi. Dantès avea o memorie prodigioasă, o