uşurinţă extremă de concepţie. Dispoziţia matematică a spiritului său îl făcea apt să înţeleagă totul prin calcul, în timp ce poezia marinarului corija tot ce putea să fie prea material în demonstraţia redusă la uscăciunea cifrelor, sau la rectitudinea liniilor. Ştia, de altminteri, italiana şi puţin din greaca pe care o învăţase în călătoriile sale din Orient. Cu ajutorul acestor două limbi, înţelese curând mecanismul tuturor celorlalte, iar după şase luni începu să vorbească spaniola, engleza şi germana.

Aşa cum îi spuse abatele Faria, fie că distracţia oferită de studiu îi ţinea loc de libertate, fie că ― precum l-am mai văzut —, respectuos rigid faţă de cuvântul său, el nu mai pomenea de evadare, iar zilele se scurgeau pentru dânsul repezi şi instructive. După un an era alt om.

În ce-l priveşte pe abatele Faria, Dantès observa că, în ciuda distracţiei pe care prezenţa sa o adusese captivităţii lui, el se posomora din zi în zi. Un gând neîncetat şi etern părea că îi împresoară mintea. Cădea în reverii profunde, ofta fără voie, se ridica deodată, îşi încrucişa braţele şi se plimba mohorât în jurul carcerei.

Într-o zi, se opri brusc în mijlocul unuia din cercurile repetate de o sută de ori, pe care le descria în jurul încăperii şi exclamă:

— O, dacă nu ar fi santinele!

— Santinelele n-au să fie decât atâta timp cât ai să vrei dumneata, spuse Dantès, care îi urmărise gândul prin cutia creierului ca printr-un cristal.

— Ţi-am spus, răspunse abatele, că eu mă dau în lături din faţa unei crime.

— Şi totuşi, crima, dacă e săvârşită, va fi săvârşită din instinctul conservării noastre, dintr-un sentiment de apărare personală.

— N-are a face, nu voi putea.

— Te gândeşti totuşi.

— Mereu, mereu, murmură abatele.

— Şi ai găsit un mijloc, nu-i aşa? îl întrebă repede Dantès.

— Da, dacă s-ar întâmpla să fie pusă pe galerie o santinelă oarbă şi surdă.

— Va fi oarbă, va fi surdă, răspunse tânărul cu un accent de hotărâre care îl înfricoşă pe abate.

— Nu, nu! exclamă el. Cu neputinţă!

Dantès vru să-l reţină asupra acestui subiect, dar abatele clătină din cap şi refuză să mai răspundă.

Trecură trei luni.

— Eşti tare? îl întrebă într-o zi abatele pe Dantès.

Fără să răspundă, Dantès luă dalta, o îndoi ca pe o potcoavă şi o îndreptă la loc.

— Te-ai obliga să nu ucizi santinela decât în caz de absolută nevoie?

— Da, pe onoarea mea.

— Atunci, spuse abatele, vom putea să executăm planul nostru.

— Şi cât timp ne va trebui pentru executarea lui?

— Cel puţin un an.

— Dar am putea să ne-apucăm de lucru?

— Imediat.

— Uite, vezi, am pierdut un an! exclamă Dantès.

— Crezi că l-am pierdut? spuse abatele.

— O, iartă-mă, iartă-mă! exclamă Edmond roşind.

— Sst, spuse abatele. Omul nu e niciodată decât om şi încă dumneata eşti unul dintre cei mai buni pe care i-am cunoscut. Ascultă planul meu.

Abatele arătă atunci lui Dantès un desen pe care îl schiţase: planul încăperii sale, al aceleia a lui Dantès şi al coridorului care le lega una de alta. În mijlocul galeriei el fixă un şanţ la fel cu acelea care se practică în mine. Şanţul îi ducea pe ambii prizonieri sub galeria unde se plimba santinela. Ajunşi aici, ei făceau o scobitură largă, desprindeau una din lespe-zile care formau pardoseala galeriei. La un moment dat, lespedea se afunda sub greutatea soldatului care dispărea înghiţit de scobitură; Dantès se năpustea asupra lui în momentul când, ameţit de cădere, el nu se putea apăra, îl lega, îi punea un căluş şi atunci amândoi, trecând printr-una din ferestrele galeriei, coborau pe zidul exterior cu ajutorul scării de frânghie şi fugeau.

Dantès bătu din palme, iar ochii îi scânteiară de bucurie. Planul era aşa de simplu încât trebuia să izbutească.

Minerii se apucară în aceeaşi zi de lucru, cu atât mai multă tragere de inimă, cu cât munca urma unui lung repaus şi nu făcea decât să continue, după toate probabilităţile, cugetarea intimă şi secretă a amândurora.

Nu-i întrerupea altceva decât ora la care fiecare era nevoit să se înapoieze în carcera sa pentru a primi vizita temnicerului. Se deprinseseră de altminteri să distingă, după zgomotul imperceptibil al paşilor, momentul când omul cobora, astfel că niciodată ei n-ar fi fost prinşi fără veste. Pământul pe care-l extrăgeau din noua galerie şi care ar fi umplut în cele din urmă vechiul coridor, era aruncat puţin câte puţin, cu precauţii extraordinare, printr-una sau printr-alta din ferestrele carcerei lui Dantès sau al lui Faria: îl pulverizau cu grijă, iar vântul nopţii îl ducea departe fără să lase urme.

Trecu mai mult de un an în munca aceasta, îndeplinită cu o daltă, un cuţit şi o pârghie de lemn. În decursul acestui an, în timp ce continuau să lucreze, Faria continua instruirea lui Dantès, vorbindu-i când o limbă, când alta, învăţându-l istoria naţiunilor şi a marilor oameni care lăsau din timp în timp, în urma lor, una din acele dâre luminoase ce se numeşte glorie. Abatele, om de lume, din lumea mare, avea pe deasupra, în manierele sale, o măreţie melancolică, din care, graţie spiritului de asimilare cu care natura îl înzestrase, Dantès se pricepu să extragă acea politeţe elegantă ce-i lipsea şi purtările aristocratice, care nu se capătă de obicei decât prin contactul cu clasele ridicate sau cu societatea oamenilor superiori.

După 15 luni, gaura era gata; scobitura era făcută sub galerie; se auzea umbletul santinelei, iar cei doi lucrători, siliţi să aştepte o noapte întunecoasă şi fără lună pentru ca evadarea lor să fie şi mai sigură, nu mai aveau decât o teamă: ca solul să nu se năruiască prea devreme sub picioarele soldatului. Neajunsul fu înlăturat, punând o mică grindă, pe care o găsiseră la temelii, ca suport. Dantès era ocupat cu aşezarea ei, când îl auzi deodată pe abatele Faria rămas în camera tânărului unde se îndeletnicea cu ascuţirea unei pene, destinată să ţină scara de frânghie; abatele îl chema cu un accent de durere. Dantès intră repede şi îl zări pe abate în picioare, în mijlocul încăperii, palid, cu sudoarea pe frunte, cu mâinile cris-pate.

— Vai, ce e? exclamă Dantès.

— Repede, repede,