Dantès privi chipul livid al lui Faria, ochii lui încercănaţi de un cerc vânăt, buzele-i albe, părul zbârlit; şi, de spaimă, dădu drumul din mână dălţii.

— Dar ce s-a întâmplat? strigă Edmond.

— Sunt pierdut, spuse abatele. Ascultă-mă. Un rău cumplit, ucigător poate, mă va cuprinde; accesul soseşte, îl simt; am fost atins de el cu un an înainte de încarcerarea mea. Nu există pentru răul acesta decât un leac; ţi-i voi spune: aleargă repede la mine, ridică piciorul patului, piciorul e scobit; vei găsi acolo o sticluţă de cristal, plină pe jumătate cu o licoare roşie. Ad-o; sau, mai bine zis, nu, nu, aş putea să fiu surprins aici, ajută-mă să mă întorc la mine cât mai am oarecari puteri. Cine ştie ce se va întâmpla în timpul cât va dura accesul!

Fără să-şi piardă capul, deşi nenorocirea care îl izbea era imensă, Dantès coborî în coridor, târând după sine pe nefericitul tovarăş şi ― aducându-l cu trudă infinită până la extremitatea opusă ― ajunse în camera abatelui. Îl depuse pe pat.

— Mulţumesc, spuse abatele, înfiorându-se din toate mădularele, ca şi cum ieşea dintr-o apă îngheţată. Uite, răul vine, am să cad în catalepsie; poate că n-am să fac nici o mişcare, poate că n-am să scot un geamăt; dar, de asemeni, poate că am să spumeg, că am să înţepenesc, că am să strig; caută să nu se audă strigătele mele; e important lucrul acesta, căci, atunci poate mă vor muta în altă cameră şi vom fi despărţiţi pentru totdeauna. Când mă vei vedea nemişcat, rece şi cum s-ar spune, mort, abia în clipa aceea ― auzi? ― descleştează-mi dinţii cu cuţitul, prelinge în gura mea opt până la zece picături din licoarea aceasta, şi-mi voi reveni, poate.

— Poate? exclamă îndurerat Dantès.

— Ajutor! Ajutor!, strigă abatele; mă... mă... mă...

Accesul fu aşa de subit şi de violent, încât nefericitul deţinut nu mai putu să termine cuvântul început; un nor trecu pe fruntea sa, fulgerător şi întunecat ca furtunile mării. Criza îi dilată ochii, îi strâmbă gura, îi împurpură obrajii. Se zvârcoli, spumegă, mugi; dar aşa cum el îi recomandase, Dantès îi înăbuşi strigătele sub pătură. Criza dură două ceasuri. Atunci, mai ţeapăn decât un obiect, mai palid şi mai rece decât marmura, mai frânt decât o trestie călcată în picioare, căzu, se chirci într-o ultimă convulsie şi deveni livid.

Edmond aşteptă ca moartea aparentă să cotropească trupul şi să-l îngheţe; atunci luă cuţitul, introduse lama între dinţi, descleştă cu trudă nespusă fălcile crispate, numără una după alta zece picături din licoarea roşie şi aşteptă.

Se scursese un ceas fără ca bătrânul să facă cea mai mică mişcare. Dantès se temea că a aşteptat prea mult şi-l privea cu mâinile înfundate în păr. În sfârşit, o culoare uşoară apăru pe obraji, ochii, care rămăseseră deschişi, fără vedere, îşi recăpătară privirea, un suspin slab scăpă din gură, făcu o mişcare.

— E salvat! E salvat! strigă Dantès.

Bolnavul nu putea încă să vorbească, dar întinse cu o încordare vădită mâna spre uşă. Dantès ascultă şi auzi paşii temnicerului; erau orele şapte şi Dantès n-avusese răgazul să măsoare timpul.

Tânărul se năpusti spre deschizătură, se afundă în ea, potrivi lespedea deasupra capului şi intră la el.

Peste o clipă uşa se deschise şi, ca de obicei, temnicerul îl găsi pe pat.

De îndată ce acesta întoarse spatele, de îndată ce zgomotul paşilor se pierdu pe coridor, Dantès, mistuit de nelinişte, porni înapoi, fără să se gândească la mâncare, pe drumul pe care îl făcuse şi, ridicând lespedea cu capul, intră în camera abatelui.

Acesta îşi revenise în fire, dar stătea tot întins, ţeapăn, fără puteri, pe pat.

— Nu credeam că am să te mai văd, îi spuse lui Dantès.

— De ce? întrebă tânărul; credeai că vei muri?

— Nu; dar totul este gata pentru evadarea dumitale şi credeam că ai să evadezi.

Roşeaţa indignării coloră obrajii lui Dantès.

— Fără dumneata? exclamă el. M-ai crezut într-adevăr capabil de aceasta?

— Acum văd că m-am înşelat, spuse bolnavul. Oh, sunt tare slab, tare frânt, tare distrus.

— Curaj, îţi vor reveni forţele, spuse Dantès, aşezându-se lângă patul lui Faria şi luându-i mâinile.

Abatele clătină din cap.

— Ultima oară, spuse el, accesul a durat o jumătate de ceas, după care mi s-a făcut foame şi m-am ridicat singur; astăzi nu-mi pot mişca nici piciorul, nici braţul drept. Capul mi-e împăienjenit, ceea ce dovedeşte o îngrămădire de sânge la creier. A treia oară voi rămâne paralizat complet, sau voi muri deodată.

— Nu, nu, linişteşte-te, nu vei muri; al treilea acces dacă te cuprinde, te va găsi liber. Te voi salva ca şi acum şi mai bine decât acum, căci vom avea toate ajutoarele necesare.

— Dragul meu, spuse bătrânul, nu te amăgi; criza care a trecut m-a condamnat la închisoare veşnică; pentru a fugi trebuie să pot merge.

— Ei bine, vom aştepta opt zile, o lună, două luni dacă trebuie; în intervalul acesta îţi vor reveni forţele; totul e pregătit pentru fuga noastră şi avem libertatea de a alege ora şi momentul. În ziua când te vei simţi destul de tare ca să înoţi, în ziua aceea vom pune planul în aplicare.

— Nu voi mai înota, spuse Faria; braţul acesta e paralizat, nu pentru o zi, ci pentru totdeauna. Ridică-l şi vezi cât cântăreşte.

Tânărul ridică braţul care recăzu insensibil. Scoase un oftat.

— Nu-i aşa, Edmond, că eşti convins acum? spuse Faria; crede-mă, ştiu ce spun: de la primul atac pe care l-am avut, am meditat mereu. Îl aşteptam, căci e o moştenire de familie; tata a murit la a treia criză, bunicul meu de asemenea. Medicul care mi-a compus licoarea aceasta şi care nu e altul decât faimosul Cabanis, mi-a prezis aceeaşi soartă.

— Medicul se înşeală, strigă Dantès; cât priveşte paralizia dumitale, ea nu mă stânjeneşte; te voi lua pe umeri şi voi înota susţinându-te.

— Copilule, glăsui abatele, eşti marinar, eşti înotător, ştii prin urmare că un om încărcat cu o astfel de povară nu ar face nici 80 de metri pe mare. Nu te mai lăsa amăgit de himerele care nu pot înşela inima dumitale admirabilă; voi rămâne deci