aici până va suna ora izbăvirii mele, care nu mai poate să fie acum decât aceea a morţii. Dumneata fugi, pleacă. Eşti tânăr, isteţ şi puternic, nu te nelinişti de mine, te dezleg de cuvânt.

— Bine, spuse Dantès, bine, atunci voi rămâne şi eu.

Apoi, ridicându-se şi întinzând o mână solemnă asupra bătrânului:

— Pe sângele lui Crist, jur că nu te voi părăsi" până la moartea dumitale!

Faria îl privi pe tânărul aşa de nobil, de simplu, de superior şi citi pe trăsăturile lui, însufleţite de expresia celui mai curat devotament, sinceritatea afecţiunii şi loialitatea jurământului.

— Haide, spuse bolnavul, accept, mulţumesc.

Pe urmă, întinzându-i mâna:

— Vei fi poate răsplătit pentru devotamentul acesta aşa de dezinteresat, îi spuse el; dar, deoarece eu nu pot şi dumneata nu vrei să pleci, trebuie să astupăm subterana făcută sub galerie. Soldatul ar putea să descopere, mergând, sonoritatea locului scobit, să atragă atenţia unui inspector şi atunci am fi descoperiţi şi despărţiţi. Du-te şi fă treaba aceasta la care eu, din nefericire, nu mai pot să te ajut; munceşte toată noaptea, dacă trebuie şi nu reveni la mine decât mâine dimineaţă, după vizita temnicerului. Îţi voi spune ceva important.

Dantès luă mâna abatelui, care îl linişti printr-un zâmbet şi ieşi cu supunerea şi respectul pe care le purta bătrânului prieten.

 

 

Capitolul XVIII   Comoara

 

 

Când Dantès intră a doua zi dimineaţă în camera tovarăşului de captivitate, îl găsi pe Faria stând cu figura calmă.

Sub raza ce se strecura prin ferestruica celulei, el ţinea în mâna stângă ― singura, vă amintiţi, de care se putea folosi ― un petec de hârtie, căreia obişnuinţa de a fi înfăşurată, îi dăduse forma unui cilindru ce nu mai voia să se întindă.

Arătă hârtia lui Dantès, în tăcere.

— Ce-i asta? întrebă Dantès.

— Priveşte bine, spuse abatele zâmbind.

— Privesc cu încordare, glăsui Dantès şi nu văd decât o hârtie pe jumătate arsă, având schiţate pe ea caractere gotice cu o cerneală ciudată.

— Dragul meu, spuse Faria, hârtia asta este ― pot să-ţi mărturisesc totul acum, deoarece te-am pus la încercare ― comoara mea, din care, începând de astăzi, jumătate îţi aparţine.

O sudoare rece trecu pe fruntea lui Dantès. Până astăzi ― şi de cât timp! ― el evitase să-i vorbească lui Faria despre comoară, sursa acuzaţiei de nebunie ce apăsa asupra bietului abate; cu delicateţea-i instinctivă, Edmond preferase să nu atingă coarda aceasta dureros de vibrantă; iar la rândul său, Faria tăcuse. Luase tăcerea bătrânului drept o revenire la raţiune; astăzi, cele câteva cuvinte scăpate lui Faria după o criză aşa de penibilă păreau să anunţe o gravă recidivă a alienaţiei mintale.

— Comoara dumitale? îngăimă Dantès.

Faria zâmbi.

— Da, spuse el; în toate privinţele dumneata eşti o inimă nobilă, Edmond şi înţeleg după paloarea şi fiorul dumitale ce se petrece în dumneata acum. Nu, fii liniştit, nu sunt nebun. Comoara există, Dantès şi dacă nu mi-a fost dat s-o posed eu,o vei poseda dumneata; nimeni n-a voit să mă asculte şi să mă creadă, deoarece mă socotea nebun: dar dumneata, care ştii desigur că nu sunt, ascultă-mă şi ai să mă crezi pe urmă dacă vrei.

"Oh, murmură Edmond pentru sine, a luat-o iarăşi razna. Nenorocirea asta îmi mai lipsea!"

Apoi, cu glas tare:

— Prietene, îi spuse lui Faria, poate că accesul te-a obosit; nu vrei să te odihneşti puţin? Mâine voi asculta, dacă doreşti, povestea dumitale, dar astăzi nu vreau decât să te îngrijesc. De altminteri, continuă el zâmbind, o comoară e un lucru aşa de important pentru noi?

— Foarte important, Edmond, glăsui bătrânul. Cine ştie dacă mâine, poimâine, poate, nu va veni al treilea acces? Gândeşte-te că atunci totul se va sfârşi. Da, este drept; m-am gândit deseori cu amară plăcere la bogăţiile acestea care ar constitui fericirea a zece familii şi care rămâneau pierdute pentru oamenii ce mă persecutau. Ideea îmi servea de răzbunare şi o gustam pe îndelete, în noaptea carcerei mele şi în deznădejdea captivităţii. Dar acum, când de hatârul dumitale am iertat lumea, acum când te văd tânăr şi plin de viitor, când mă gândesc la toată fericirea ce poate să rezulte pentru dumneata de pe urma unei astfel de revelaţii, întârzierea mă înfioară şi tremur de teamă că nu voi putea asigura unui proprietar vrednic ca dumneata, stăpânirea atâtor bogăţii îngropate.

Edmond întoarse capul oftând.

— Stăruieşti în neîncrederea dumitale, Edmond? urmă Faria; glasul meu nu te convinge? Văd că ai nevoie de dovezi. Ei bine, citeşte hârtia aceasta, pe care nu am arătat-o nimănui.

— Mâine, prietene, spuse Edmond, dându-se înapoi şi nevrând să se complacă în nebunia bătrânului; credeam că suntem înţeleşi, că nu vom vorbi despre subiectul acesta decât mâine.

— Nu vom vorbi despre el decât mâine, dar citeşte astăzi hârtia.

"Să nu-l irit, gândi Edmond."

Şi, luând hârtia din care jumătate lipsea, nimicită fiind, desigur în vreun accident, citi:

 

"Comoara aceasta care poate să se urce la două

taleri romani în unghiul cel mai dep

a celei de-a doua deschizături, care

declar că-i aparţine în toată pro

tar.

25 Aprilie 1498"

 

— Ei? spuse Faria după ce tânărul mântui lectura.

— Dar, răspunse Dantès, nu văd aici decât rânduri trunchiate, cuvinte fără şir; frazele sunt întrerupte de foc şi rămân neînţelese.

— Pentru dumneata, prietene, care le citeşti întâia oară, dar nu pentru mine, care m-am trudit deasupra lor nopţi în şir, care am reconstruit fiecare frază şi am completat fiecare rând.

— Şi crezi că ai găsit tâlcul rămas în aer?

— Sunt sigur şi vei judeca; dar, mai întâi, ascultă istoria hârtiei acesteia.

— Tăcere! exclamă Dantès! Paşi... se apropie, plec... Cu bine.

Şi, bucuros că scăpa de povestea şi de explicaţia care i-ar fi confirmat desigur nenorocirea prietenului său, Dantès se furişă ca o şopârlă prin coridorul îngust, în timp ce Faria, cu puterile sporite din cauza spaimei, împingea cu piciorul lespedea şi o acoperea cu o rogojină ca să ascundă crăpăturile pe care n-avusese timpul să le astupe.

Aflând de la temnicer de accidentul lui Faria, guvernatorul venea să se asigure în persoană de gravitatea lui.

Faria îl primi stând, evită orice gest compromiţător şi izbuti să tăinuiască guvernatorului paralizia care ucisese jumătate din fiinţa sa. Se