temea că guvernatorul, înduioşat de el, îl va transporta într-o celulă mai sănătoasă şi-l va despărţi astfel de tânărul tovarăş. Din fericire însă nu se întâmplă aceasta, iar guvernatorul se retrase încredinţat că bietul nebun, pentru care simţea în adâncul inimii o oarecare afecţiune, nu era atins decât de o uşoară indispoziţie.

Între timp, aşezat pe pat, cu capul în mâini, Edmond încerca să-şi adune gândurile; totul era aşa de chibzuit, de mare şi de logic la Faria, de când îl cunoştea, încât nu putea să înţeleagă cum această supremă înţelepciune din toate punctele de vedere e asociată cu sminteala asupra unuia singur: se înşela Faria în privinţa comorii? Se înşela lumea în privinţa lui Faria?

Dantès rămase toată ziua în celula sa, neîndrăznind să se înapoieze la prietenul său. Încerca să îndepărteze astfel momentul când va căpăta certitudinea că abatele e nebun. Convingerea aceasta fu, desigur, groaznică pentru el.

Dar, spre seară, după ora obişnuită de vizită, Faria văzând că tânărul nu revine, încercă să parcurgă spaţiul care-l despărţea de el. Edmond se înfioră auzind sforţările dureroase pe care bătrânul le făcea târându-se. Piciorul îi era ţeapăn şi nu se mai putea ajuta nici cu braţul. Edmond fu obligat să-l tragă spre el, căci singur n-ar fi putut să iasă niciodată prin des-chizătura îngustă ce dădea în camera lui Dantès.

— Iată-mă pornit cu înverşunare în urmărirea dumitale, spuse bătrânul cu un zâmbet luminos de bunăvoinţă. Credeai că poţi să scapi de generozitatea mea, dar te înşeli. Ascultă.

Edmond văzu că nu poate da înapoi: îl aşeză pe bătrân pe pat şi se aşeză lângă el pe scăunel.

— Ştii, spuse abatele, că eu eram secretarul, intimul, prietenul cardinalului Spada, ultimul dintre principii cu acest nume. Datorez vrednicului senior toată fericirea pe care am gustat-o în viaţă. Nu era bogat, deşi bogăţiile familiei sale fuseseră proverbiale, astfel că auzeam deseori spunându-se: "bogat ca un Spada". Dar el trăia ca şi zvonul public, din reputaţia asta de bogăţie. Palatul său a fost paradisul meu. I-am instruit nepoţii, care au murit, iar când fu singur pe lume, îi înapoiai printr-un devotament absolut, tot ce el făcuse pentru mine în zece ani.

Curând casa cardinalului nu mai avu secrete pentru mine; îl văzusem deseori pe monsenior lucrând la compulsarea unor cărţi antice şi scormonind cu lăcomie, în colb, manuscrise de familie. Într-o zi, pe când îi luam în nume de rău vegherile zadarnice şi copleşirea care urma după ele, el mă privi zâmbind cu amărăciune şi îmi deschise o carte, care este istoria oraşului Roma. Aici, la capitolul douăzeci din viaţa papei Alexandru al VI-lea, erau rândurile următoare, pe care nu le-am putut uita niciodată:

"Marile războaie ale Romagnei erau terminate. Cezar Borgia, cuceritor, avea nevoie de bani pentru a cumpăra întreaga Italie.

Papa avea de asemeni nevoie de bani pentru a sfârşi cu Ludovic al XII-lea, regele Franţei, care era încă grozav, deşi trecuse prin grele încercări. Trebuia deci să se facă o bună speculaţie, lucru care devenea anevoios în biata Italie sleită.

Sfinţia sa avu o idee. Se hotărî să facă doi cardinali.

Alegând două mari personaje din Roma, doi bogaţi în special, sfântul părinte câştiga din speculaţie următoarele: va avea de vânzare marile funcţii şi însărcinările magnifice, în stăpânirea cărora erau cei doi cardinali; în afară de asta putea să conteze pe un preţ strălucit din vânzarea ambelor demnităţi.

Rămânea a treia parte din speculaţie care se va vedea curând.

Papa şi Cezar Borgia găsiră mai întâi pe viitorii cardinali: pe Jean Rospigliosi, care deţinea singur patru dintre cele mai înalte demnităţi ale Sfântului Scaun, apoi pe Cezar Spada, unul dintre cei mai nobili şi mai bogaţi romani. Şi unul şi altul bănuiau preţul unei atari favori din partea papei. Erau ambiţioşi. După ce-i găsi, Cezar găsi curând şi cumpărători pentru funcţiile lor.

Rospigliosi şi Spada plătiră deci ca să fie cardinali, iar alţi opt plătiră ca să fie ceea ce erau înainte cardinalii creaţi acum. Opt sute de mii de taleri intrară în lăzile speculatorilor.

Să trecem la ultima parte a speculaţiei; e timpul. Copleşind cu atenţii pe Rospigliosi şi Spada, acordându-le insignele cardinalului, încredinţat că, desigur, ci îşi adunaseră averea fixându-se la Roma, pentru a plăti datoria nefictivă a recunoştinţei lor, papa şi Cezar Borgia invitară la masă pe cei doi cardinali.

— Între sfântul părinte şi fiul său se ivi o discuţie: Cezar gândea că se poate recurge la unul din mijloacele pe care le ţinea totdeauna la dispoziţia prietenilor săi intimi, adică: faimoasa cheie cu care ruga anumite persoane să deschidă un anumit dulap. Cheia avea, din neglijenţa lucrătorului, un ascuţiş mic. Când forţai ca să deschizi dulapul, a cărui broască era anevoioasă, te înţepai cu vârful şi mureai a doua zi. Mai era inelul cu cap de leu pe care Cezar îl punea în deget când dăruia anumite strângeri de mâini. Leul muşca epiderma mâinilor favorizate, iar după 24 de ore muşcătura era mortală.

Cezar propuse deci părintelui său, fie să-i trimită pe cardinali să-i deschidă dulapul, fie să dăruiască fiecăruia o cordială strângere de mână, iar Alexandru al VI-lea îi răspunse:

— Să nu ne uităm la un prânz când e vorba de admirabilii cardinali Spada şi Rospigliosi. Ceva îmi spune că vom recâştiga banii cheltuiţi. De altfel uiţi, Cezar, că o indigestie se declară imediat, în timp ce o înţepătură sau o muşcătură nu-şi face efectul decât după o zi sau două.

Cezar se plecă în faţa acestui raţionament. De aceea cardinalii fură invitaţi la masă.

Masa fu aşezată în vila pe care papa o poseda lângă Sfântul Petru din Liens, o fermecătoare locuinţă pe care cardinalii o cunoşteau bine din reputaţie.

Ameţit de demnitatea-i nouă, Rospigliosi îşi pregăti stomacul şi înfăţişarea cea mai bună. Om prudent şi care îşi iubea numai nepotul, un tânăr căpitan care îndreptăţea toate speranţele, Spada luă hârtie, o pană şi îşi făcu testamentul.

Spuse apoi nepotului să-l aştepte în vecinătatea vilei, dar se pare că servitorul nu l-a găsit.

Spada cunoştea obiceiul invitaţilor. De când creştinismul eminamente civilizator îşi adusese progresele la Roma, nu mai venea din partea tiranului un centurion să-ţi spună: «Cezar vrea să mori», ci un