Spada plecă pe la orele două spre Sfântul Petru din Liens; papa îl aştepta. Prima figură care izbi ochii lui Spada fu aceea a nepotului său, gătit şi graţios, căruia Cezar Borgia îi acorda toate atenţiile. Spada îngălbeni; iar Cezar, care îi aruncă o privire plină de ironie, lăsă să se vadă că prevăzuse totul şi capcana era bine întocmită.

Mâncară. Spada nu putuse să-l întrebe pe nepotul său decât: «Ai primit mesajul meu?» Nepotul răspunse că nu şi înţelese perfect valoarea întrebării. Era prea târziu însă, căci băuse un pahar cu un vin excelent pus deoparte pentru el de chelnerul papei. Spada văzu în acelaşi moment apropiindu-se o altă sticlă din care i se oferi cu dărnicie. Peste un ceas, un medic îi declara pe amândoi otrăviţi. Spada murea în pragul vilei, nepotul murea la uşa sa, făcând un semn pe care nevasta nu îl înţelese.

Cezar şi papa se grăbiră îndată să cotropească moştenirea, sub pretextul căutării hârtiilor defuncţilor. Dar moştenirea se rezuma la atât: un petec de hârtie pe care Spada scrisese:

«Las nepotului meu drag lăzile mele, cărţile mele, printre care frumosul meu breviar cu colţurile aurite, dorind să păstreze amintirea aceasta de la unchiul său iubitor».

Moştenitorii căutară peste tot, admirară breviarul, sfeterisiră mobilele şi se mirară că Spada, om bogat, era cel mai amărât dintre unchi. Despre comori, nimic: afară de comorile de ştiinţă cuprinse în bibliotecă şi în laboratoare.

Asta a fost tot. Cezar şi tatăl său căutară, răscoliră şi spionară, dar nu găsiră nimic, sau prea puţin: argintărie, ca de o mie de taleri şi cam tot atâta monedă: nepotul avusese însă timpul să spună soţiei sale când a venit:

— Caută printre hârtiile unchiului meu; e acolo un testament adevărat.

Se făcură cercetări cu ardoare mai mare poate decât aceea depusă de auguştii moştenitori. Zadarnic: rămaseră două palate şi o vie în spatele palatului. Dar, pe vremea aceea, bunurile imobiliare aveau o valoare redusă; cele două palate şi via rămaseră familiei, ca nevrednice de lăcomia papei şi a fiului său.

Lunile şi anii trecură. Alexandru al VI-lea muri otrăvit, ştiţi din ce greşeală: Cezar, otrăvit o dată cu el, scăpă năpârlind ca un şarpe şi îmbrăcând un nou înveliş, în care otrava lăsase urme asemănătoare acelora care se văd pe blana tigrului; în sfârşit, forţat să părăsească Roma, el muri obscur într-o încăierare nocturnă şi aproape uitat de istorie.

După moartea papei, după exilul fiului, lumea se aştepta să vadă familia reluând felul de viaţă pe care îl ducea pe timpul cardinalului Spada; dar nu se întâmplă astfel. Familia Spada rămase într-o bogăţie îndoielnică, un mister veşnic trecu peste sumbra afacere şi se zvoni că Cezar, mai iscusit decât părintele său, răpise papei averea celor doi cardinali; spun a celor doi, deoarece cardinalul Rospigliosi, care nu luase nici o măsură de precauţie, fu despuiat complet."

— Nu ţi se pare că până în prezent povestea este prea nesăbuită? se întrerupse Faria.

— Dimpotrivă, prietene, spuse Dantès, am impresia că citesc o cronică plină de interes. Urmează, te rog.

— Urmez:

"Familia se obişnui cu obscuritatea aceasta. Anii trecură; dintre urmaşi, unii fură soldaţi, alţii diplomaţi; unii oameni ai bisericii, alţii bancheri; unii se îmbogăţiră, alţii se ruinară. Ajung la ultimul din familie, la acela al cărui secretar am fost, Contele de Spada.

Îl auzisem de multe ori plângându-se de disproporţia dintre avutul şi rangul său, astfel că-l sfătuisem să plaseze puţinele bunuri ce-i rămâneau în rente viagere; îmi urmă sfatul şi îşi dublă venitul.

Faimosul breviar rămase în familie şi îl poseda contele de Spada; fusese păstrat din tată în fiu, căci clauza bizară a singurului testament găsit făcuse din el o adevărată relicvă, păstrată cu veneraţie superstiţioasă în familie; era o carte colorată, cu cele mai frumoase figuri gotice şi aşa de grea din cauza aurului, încât un servitor o purta totdeauna dinaintea cardinalului în zilele de mare solemnitate.

Văzând hârtiile de tot felul, titluri, contracte, pergamente, care se păstrau în arhivele familiei şi care toate aparţinuseră cardinalului otrăvit, mă apucai la rândul meu, asemeni celor 20 de servitori, 20 de intendenţi, 20 de secretari care mă precedaseră, să cercetez formidabilele pachete; în ciuda activităţii şi a sârguinţei cercetărilor mele, nu găsii absolut nimic. Citisem, totuşi, ba chiar scrisesem o istorie exactă şi aproape efemeridică a familiei Borgia, cu singurul scop de a mă încredinţa dacă principii aceştia căpătaseră un supliment de avere la moartea cardinalului meu Cezar Spada şi nu constatasem decât sporirea cu bunurile cardinalului Rospigliosi, tovarăşul său de nenorocire.

Eram deci aproape sigur că de moştenire nu profitaseră nici Borgia, nici familia, dar ea rămăsese fără stăpân, ca acele comori din poveştile arabe care dorm în sânul pământului, sub privirile unui duh. Scotocii, numărai, calculai de o mie şi o mie de ori veniturile şi cheltuielile familiei în decurs de 300 de ani; totul fu zadarnic; eu rămăsei în neştiinţa mea, iar contele de Spada în mizeria sa.

Patronul meu muri. Din renta sa pe viaţă, el avea, în afară de hârtiiie de familie, biblioteca alcătuită din 5000 de volume şi faimosul breviar. Mi le lăsă pe toate, dimpreună cu o mie de taleri romani, pe care îi avea bani gheaţă, cu condiţia să plătesc liturghiile aniversare şi să întocmesc un arbore genealogic şi o istorie a casei sale, ceea ce eu îndeplinii cu toată exactitatea...

Linişteşte-te, dragul meu Edmond, ne apropiem de sfârşit.

În 1807, cu o lună înainte de arestarea mea şi la 15 zile după moartea contelui de Spada, la 25 decembrie ― vei înţelege numaidecât cum de a rămas în amintirea mea data acestei zile memorabile, reciteam pentru a mia oară hârtiiie pe care le coordonam, căci palatul, aparţinând de acum încolo unui străin, trebuia să părăsesc Roma pentru a mă stabili la Florenţa, luând cu mine 12 mii de lire, pe care le posedam, biblioteca şi faimosul breviar. Obosit de studiul necurmat, indispus de prânzul greu pe care îl luasem, lăsai capul să-mi cadă pe mâini şi adormii: erau ceasurile trei după amiază.

Mă