Alexăndrel-Vodă sunt destul de potolite. Se grăbi să-i deschidă uşa. Pe când o acoperea vederii lui Alexandrei, ea îl fulgeră iarăşi pieziş cu ochii. Şi când o trecu în întuneric, se simţi strâns de mână. Se întoarse cu inima bătând în odaie.

Alexandrel arăta o înfăţişare fericită, deşi biruinţa lui plutea într-o oboseală fierbinte. Nasta se supunea şi răspundea dorinţilor lui. Îi ceru lui Jder părerea. Ionuţ era şi el încredinţat că prietinul său ajungea Ia limanul celei mai mari fericiri a tinereţii. Cum s-ar putea face, întreba coconul domnesc, ca cea din urmă împotrivire a jupâniţei Nasta să cadă? În privinţa aceasta Jder dovedea înţelepciune şi-l sfătuia pe prietinul său să fie răbdător. Zarzărele din livada acelui loc erau încă sarbede. Peste puţină vreme să se întoarcă şi le va găsi coapte, în cea mai mare frăgezime şi dulceaţă.

— Poate ai dreptate, oftă Alexandru-Vodă; am însă în mine ca o arşiţă de boală.

— Cere atunci, măria ta, arvuna ce ţi se cuvine, râse Jder; am văzut că te pricepi să strângi în braţe şi să săruţi.

Alexandrei râse şi el de aceste vorbe, privind încrucişat înainte. Sfatul lui lăuntric îi spunea altele; dreptul lui de voievod tânăr îi dovedea că poate cere orice; dragostele se răpesc şi se pradă; totuşi se înfricoşa de asprimea părintelui şi stăpânului său şi nădăjduia să ajungă la acelaşi ţel cerşind cu blândeţă.

Jder îl lăsă să-şi topească patima şi el sta închis în sine însuşi ca în scoică, pândind pentru dânsul fărâmăturile cele mai dulci. N-avea nici o pricină să-şi închipuie că prorocirea de la Moara Călugărului nu i se va împlini. Păstra în degete fiorul atingerii Nastei şi în ochi zâmbetul ei tainic.

La masă, coconul stătu între mamă şi jupâniţa, hrănit cu îmbielşugare de cea dintăi şi adăpat cu vin şi cu vorbe dulci de cea de a doua. Jder şedea treaz, nedescurcând încă bine lucrurile. Crezu că nu trebuie nici să mănânce, nici să beie, aşteptând pentru bucuria Iui un altfel de ospăţ. Deşi aştepta cu îndărătnicie un alt semn din partea jupâniţei Nasta, nu-i veni nici unul. Se frământa în îndoieli şi totuşi era bine încredinţat că ceasul său va veni. Se hotărî să nu intre în odaie la culcare. Afară era lună şi cald. Domnul său poate avea nevoie să fie privegheat de departe, când se va duce la fereastra cu zăbrele — îi lămurea el zâmbind îndoielnic lui Alexandrei. Deci în acea noapte luminată, când şi el avea nevoie să fie cu sine însuşi, Jder îşi alese culcuş un patul de fân în marginea livezii. I se părea că jupâniţa Nasta ia aminte la pregătirile şi la umbletele lui; dar n-avu putinţă să mai rămâie singur în preajma ei nici o clipă.

La cea dintăi cântare a cucoşilor, Alexandru-Vodă veni la fereastra cu zăbrele ca să cerşească dragoste. Nasta scoase năsuşorul printre fiarele împletite şi ochii ei luciră în lună. Din culcuşul lui dulce-mirositor, Jder auzea şoaptele pătimaşe ale coconului. Auzi râsul subţire al fetei. I se păru că ea-i cere stăpânului ei îndurare şi alt soroc pentru alinarea frigurilor lui. Coconul domnesc zgâlţâi gratiile, apoi primi printre zăbrele mânuţa fecioarei şi jurământul ei şi păru a se linişti, trudit de drumul zilei şi ospăţul serii. Se duse şovăind uşor cătră iatacul lui. Ograda rămase singură. Un străjer suna din când în când din corn în partea cealaltă a curţii. Nu se simţea nicăieri nici o mişcare.

Jder se ridică în culcuşul său cuprins deodată de nelinişte. I se păru că aude uşor sunet la aceeaşi fereastră.

Poate i se păruse numai. Sta cu privirile aţintite într-acolo şi nu mai vedea nimic. Avu o tresărire năprasnică, până în creştet, când fu apucat de aceeaşi mânuţă, a cărei strângere moale o cunoştea, căci îi rămăsese în carne.

— Ionuţ, îi şopti Nasta, şi el îi simţea prin braţ râsul; să stai cuminte la locul domniei tale, am venit să văd dacă dormi.

— Nu dorm, îi răspunse el, însă mi se pare că visez.

Ca să se încredinţeze că nu visează, trebuia să întindă şi celălalt braţ şi să cuprindă cătră sine dragostea stăpânului său. I se păru întâi că săvârşeşte o faptă vrednică de focul cel nestins; pe urmă se lăsă dus ca de un val de destinul vârstei lui; se întoarse numai cu spatele cătră lună.

— Ştii dumneata, Ionuţ, de ce am venit? îi strecura Nasta în urechi râsul ei uşurel. Numai de asta am venit, ca să te rog să mă aperi de Voievod, deoarece nu mi-i drag. Nu mă pot împotrivi puterii lui, dar te rog să faci asta aşa fel ca să fiu cruţată.

— Ţi-i drag altcineva? întrebă Jder cu inima bătând.

— Mi-i drag altcineva. De aceea am venit la el. Sărutarea neaşteptată cu care ea pecetlui aceste cuvinte era cu totul altfel decât acea lâncedă atingere la care Jder fusese martor. Meşteşugul acestei patimi aprige se învaţă cu repeziciune, căci e în sângele oamenilor şi în viclenia care s-a vădit dintru început în raiul cel dintăi. Şi de data aceasta femeia era mai înţeleaptă, făcând ca îmbrăţişarea ei să aibă mai mult preţ decât prietiniile şi jurămintele. Jupâniţa păru a se desface înfricoşată din strânsoare.

— Te poftesc nu peste multă vreme, Ionuţ, şopti ea acoperind cu minutele ochii tovarăşului său.

Îndată ce ea se furişă spre cămăruţa ei, sunară zgomote şi glasuri la porţi. Jder fu numaidecât în picioare. Străjerul din cealaltă parte a curţii se apropie ca să înţeleagă ce este.

— Poruncă de la tabăra lui Vodă! striga un glas.

Ionuţ fu cel dintăi care află că un alergător din partea lui Grigoraşcu Jora poftea pe măria sa Alexandrel să nu mai întârzie nici o clipă unde se află şi să pornească numaidecât după porunca măriei sale Ştefan-Vodă, ca să-l găsească pe măria sa Ştefan-Vodă la Chipereni, două poşte înlăuntru, în laturea Cetăţii Hotinului.

 

 

CAPITOLUL X

VISURI DE SPAIME ALE JUPÂNIŢEI NASTA

 

După împrejurarea de la Ionăşeni, Jder cel mititel socoti că se găseşte într-o stare păcătoasă şi vrednică de milă; i se părea însă ciudat că nu poate să