fie trist. Oricâtă silinţă îşi făcea ca să se osândească, bucuria unei mari izbânzi îi ieşea deasupra. De altminteri îşi dădea dreptate că n-a săvârşit nimic în dauna stăpânului său; s-a supus numai unui duşman plăcut, care a venit asupră-i cu război. Ce putea face acuma decât să ţie numai pentru sine acea taină scumpă? Alexandru-Vodă era cea din urmă fiinţă căreia i-ar îi putut-o mărturisi. Poate mărturisi oare unui duhovnic că a greşit, deoarece a căzut asupra lui asemenea bucurie? Nu-i lucru de mărturisit unui duhovnic. Dacă va fi, la dreptul judeţ cel mare, la sfârşitul timpurilor, să răspundă cineva pentru întâmplare, apoi are să mărturisească cu glas dulce Nasta. Domnul Dumnezeu ar putea să se încrunte şi asupra ţigăncii cu ghiocul, care a menit. Iar pe el, Ionuţ, n-ar putea decât prea puţin să-l mustre, pentru că şi-a încleştat gura şi n-a cutezat să spuie nimic stăpânului său, în schimb s-a tulburat şi s-a rănit prea tare în sinea sa, fiindu-i suferinţa de acum destulă pedeapsă, în locul celei de pe urmă. Deşi a fost o suferinţă repede trecătoare, totuşi a fost o suferinţă. Alexandru-Vodă părea şi el bucuros, ceea ce ajuta la mângâierea lui Jder. Nu-i trebui multă vreme, fecioraşului de la Timiş, să zburde iar fără grijă, ca un mânz din acele ceairuri.

Ca să adaoge ceva la plăcerea adevărată ori închipuită a lui Alexandrel, Jder ceru cu viclenie îngăduinţa de a aduce de la Timiş cânii şi eretele, ca să sporească, în jurul cetăţii Sucevii, plăcerile verii.

Alexăndrel-Vodă zâmbea palid. Îşi făgăduia cu cel mai apropiat prilej alinarea desăvârşită a patimei lui.

— În vara asta, mărturisea el lui Jder, măria sa Vodă începe a-mi da drumul ca să îndeplinesc anume porunci şi să cârmuiesc anume ţinuturi. Deci, ca un vânător cuminte, împresurând a doua oară şi a treia oară locul, voi fi stăpân pe vânatul meu.

Jder clătină din cap zâmbind:

— Măria ta, jupâniţa Nasta pare că se teme de aşa vânător. Se tânguia şi se ruga să te milostiveşti.

— Toate jupâniţele ca ea doresc cunună de voievod, suspină Alexandrel, însă noi avem altă rânduială a vieţii, cum spune şi măria sa Vodă. Medelnicerul râde când spune, deşi cred că are dreptate, că o femeie e destul de sfinţită de apropierea domnească. Tot medelnicerul spune că o femeie se apără, ca să aibă preţ.

— Pe cât înţeleg, se bucură Ionuţ, măriei tale nu ţi-i dragă jupâniţa Nasta.

— Ba mi-i dragă şi sunt bolnav din pricina ei.

— Adică o doreşti măria ta; dar n-o socoteşti aşa ca o împărăteasă, ca să te veseleşti numai de vederea ei?

— Ascultă, Ionuţ, râse coconul domnesc; domnia ta eşti un prunc de la Timiş; iar eu am avut şi alţi dascăli decât sfinţitul Amfilohie şi cuviosul Timoftei, şi cunosc că această dulceaţă are preţ de o clipă. Dragostea-i lunatică; descreşte şi creşte. Când a fi lună plină şi s-or coace zarzărele, am să vin să culeg rodul, după făgăduinţa ce am avut.

— Nu pot decât să mă bucur de asta, răspunse Jder fără să-şi privească tovarăşul. Însă îmi aduc aminte că, atunci când mi-ai vorbit măria ta întăia oară despre asta, erai cuprins ca de un pojar.

— Atuncea eram mai însetat, acuma sunt mai puţin.

Jder privi furiş spre domnul său. Trufia îl făcea pe Alexandrel să ţie pe soţul său desfăcut de sine şi să-l facă să creadă în bărbăţia şi izbânziie sale domneşti. Fecioraşul comisului găsi în asta iertare pentru propria sa vină şi deschise iar dimineţii de iunie floarea fiinţei sale.

În aceeaşi zi, la al şaptelea ceas, Alexandrel intră cu slujitorii săi în tabăra lui Vodă, la Chipereni.

Copiii de casă ridicaseră cort la intrarea unei văi. Cei şase sute de călăraşi ai măriei sale erau descălecaţi. Mulţimea de norod cu căruţe bulucite făcuse popas în preajmă.

Vodă ieşi în vederea binecredincioşilor săi creştini de peste Nistru. Era cu fruntea descoperită şi un spătar îi purta semnele măririi. Slujitorii desfăcuseră iconostasul ferecat în argint în puterea soarelui, şi un ieromonah de la cetatea măriei sale Hotinul făcu slujbă de laudă Dumnezeului noroadelor. Bulucul de pribegi îngenunche; oştenii îşi plecară capetele lângă coamele cailor. Apoi, după rugăciune, diacul puse peceţile domneşti pe uric şi starostele oamenilor care se oploşeau în Domnia Moldovei veni şi, căzând la picioarele măriei sale, sărută pământul.

— Creştinilor, porunci Vodă acelor oameni, în limba lor; iată primiţi acest uric şi danie a domniei mele. Vă dau acest pământ vouă şi urmaşilor voştri. Faceţi sat şi închideţi iaz. Şi să fiţi ai Moldovei, care vă dă pâne şi milă. Aici sunt scrise hotarele în veci. Să meargă slujitorii mei să le însemne. Şi eu însumi, la hotarul din fund, voi bate cu toiag pe coconul nostru ca să-şi aducă aminte mai târziu de hotărârea domniei mele.

Se prevedeau cătră Nistru locuri goale, peste care tremura pâlpâirea albă a amiezii. Pribegii dădură toţi slavă măritului stăpân, aplecându-şi fruntea în pulbere. Apoi alaiul trecu spre dealuri şi spre păduri, ca să se aşeze hotarul; şi la un stejar din fund, de deasupra unei râpi, măria sa atinse cu toiagul la grumaz pe coconul său. Copiii de la căruţe, cu păr zbârlit şi ochi albaştri, pe care-i aduceau cu ei bătrânii, la fiecare loc unde se aşeza semn, erau puşi jos şi bătuţi cu vergi, ca să vadă printre lacrimi şi să-şi aducă aminte.

În aceeaşi zi, oamenii străini bătură cu topoarele în pădure, dând la pământ furcile şi bârnele pentru case şi bordeie, iar alaiul domnesc se întoarse cătră miazănoapte. Jder îşi păstra locul său lângă coconul domnesc, aşteptând să se îndrepte şi cătră sine înalta milă a lui Vodă.

Măria sa era cufundat însă în adânci cugetări. Îndată ce ajunse la apa Prutului, slujitorii poştei îi pregătiră trăsură. Un alergător de la Suceava îi înfăţişă şi carte, pe care măria sa o sloveni încet, încruntându-şi sprâncenele. Urmată de cocon şi de călărime, trăsura se duse cu repeziciune până în alt popas. La vremea asfinţitului Domnul îşi ridică deodată ochii, ca şi cum ar fi scânteiat în adâncul său o lumină, şi dinlăuntru zâmbi luminii