— Aici eşti, Alexandrei? întrebă măria sa.

— Aici, Doamne.

— Avem ştiri de la Cafa, zise Vodă, încet.

— Ştiri bune, măria ta?

— Dumnezeu va binevoi să le facă bune. Ne-a venit şi sol de la Hanul din Crîm.

Alexandrei nu îndrăzni să puie întrebare. Vodă îşi scutură fruntea.

— Unde-i Jder cel mititel?

— Măria ta, sunt în partea ceastălaltă, suspină cu dulceaţă feciorul comisului.

— Spune-mi, Jder, despre cazania cu sfinţii împăraţi Constantin şi Elena, a popei vostru de la Timiş.

— Slăvite stăpâne, eu nu pot să povestesc ca tatăl nosstru comisul. Însă ştiu că părintele nostru Dragomir, pe care oamenii de la noi îl poreclesc Ciobanul, îşi dă multă silinţă pentru slujba sfinţiei sale. Aşa că oamenii de la noi se arată mulţămiţi. Toate le face bine, dar s-a mai tânguit şi altădată mutei că «numai cazania aceea îi lucrul dracului». Afară de asta, într-un rând i-a mustrat pe oamenii de la noi că vor să trăiască un veac şi nu l-au mai chemat de mult la nici o înmormântare. Dacă nu muriţi nici unul, zice, cum voiţi să trăiască popa vostru?

— Fiecare îşi caută dreptatea lui, grăi cu bunăvoinţă Vodă. Mă mai aşteaptă la Cetate şi senior Antonio, care isprăveşte sfântă Putnă; şi părintele Martinian de la Aton care face zugrăvelile pe ziduri. Sfintele odoare au fost săvârşite de argintarii de la Cafa şi sunt pe cale. Măria ta Alexandrel, întreabă-l pe slujitorul domniei tale Jder de ce zâmbeşte?

— Măria ta, se închină Ionuţ, comisul se bucură că Ţara are stăpân. Înainte vreme, zice Tuţa, domnia Moldovei era teacă fără sabie.

Vodă începu să râdă şi a făcut după aceea cu voie bună drumul până la Cetate.

Cel mai ciudat lucru, între veştile care-l aşteptau, măria sa îl găsi în cartea care i-o aducea solia de la Mengli Ghirai, Hanul de la Crîm.

«Noi Mengli Ghirai-Han, soarele şi stăpânul lumii, cuvânta acea carte, cel mai slăvit dintre toţi domnii Oardei de aur, cel care ameninţă Apusul şi Răsăritul, adevărat urmaş al lui Ghinghis-Han şi Batie-Han; cel mai plăcut lui Dumnezeu prin faptele sale şi ale părintelui său Hagi-Ghi-rai; scriem ţie, Ştefan-Voievod de la Moldova; şi să ştii că ticălosul Mamac, feciorul haitei, cel care îşi are puturos sălaş dincolo de Volga, vrea să iasă la Lehia în dobândă şi la Ţara Moldovei în dobândă; şi să fii harnic şi să veghezi aşa cum am aflat de la neguţătorii de aici şi din faptele măriei tale cu Craiul Matiaş, că eşti harnic şi cu priveghere. Şi să ştii că acel lotru îşi găteşte tabunurile ca să pălească în hotarele Apusului; căci, deşi noi l-am bătut şi l-am împuţinat alungându-l în pustie, el şi-a mai adaos pribegi asiatici şi şi-a tocmit iarăşi sila. Până ce ne vom scula noi ca să-l călcăm în copitele calului nostru, ia aminte să nu-ţi săvârşească domniei tale stricăciune. Şi să mai ştii că noi vestim şi pe Cazimir Craiul de la Lehia, să-şi gătească şi el castelanii şi ostile. Îţi dorim de la Alah sănătate şi izbândă.»

În ajunul Sfântului Ion cel Nou, patronul Domniei Moldovei, Ştefan-Vodă se coborî în târgul de scaun şi, după ce se spovedi şi se împărtăşi în altar de cătră prea sfinţitul Teoctist, veni şi îngenunche la moaştele sfântului, cerând mijlocire către Domnul Hristos şi prea curata Fecioară, ca să-i vie putere pentru greutăţile ce se pregăteau ţării. Adaosă la gândurile şi la socotelile lui neadormite, acea suflare îi veni ca un prea sfânt har. Stând înghenunchiat cu mare înfrângere şi cu ochii deschişi, la racla sfântului, Vodă văzu în vedenie pe mucenicul de la Cetatea Albă, arătându-i cu degetul semn spre acel olat al Mării; după care, înălţându-se din nou, sfântul i-a făcut semn cătră apa Nistrului în sus înspre pustiile Sorocei. Stând sfântul mucenic ca o pază în acea lumină a văzduhului, i s-au arătat măriei sale Ştefan hoardele împungând în ţară, după obiceiul lor, cu fulgerată repeziciune, ducând cu ele fumegare de flacără, sabie, suliţă şi arcane. Atuncea iar s-a mişcat oşteanul lui Hristos Ioan, arătând cu braţul semn de închidere în urma nohailor. Deci, ridicându-se din smerenia sa Ştefan-Vodă, cu binecuvântarea prea sfinţitului Teoctist, a poftit pe toţi dregătorii săi de taină în Cetate, ca să împlinească cu ei hotărârile sale, fără a descoperi nimic din ceea ce i se arătase în vedenie.

Alergători ai măriei sale purceseră cu porunci la pârcălabii cetăţilor. La Hotin era unchiul măriei sale Vlaicu; la Cetatea Albă jupân Stanciu. La Neamţ era Albu. Jupânii vornici Isaiia şi Iuga îşi trimeseră slujitorii lor la ţinuturi, ca să ducă poruncă boierilor şi satelor domneşti, să ţie gata pentru anumită vreme călărime răzăşească şi gloate de pedeştri. Îndată după seceratul pânii albe, să se ridice tot omul rânduit, cu armele şi merindea. Însuşi măria sa îşi chibzui astfel umbletele încât, în vremea secerii, să cerceteze locurile de la Soroca şi de la ţinutul Orheiului şi de la Lăpuşna, în lungul Nistrului, cu pădurile, dumbrăvile şi cotloanele cunoscute localnicilor. Avu de mai nainte poruncite drumuri şi Alexandrei-Vodă, la tîrg la Bârlad şi la târgul Botoşanilor. Deci Alexandrel socotea să împace şi să ducă alături, la timpul său, poruncile domneşti cu treburile lui de dragoste. De asemeni, în fierbinţeala acelor săptămâni, Jder cel mititel căuta un prilej să fie trimes de însuşi Alexandrel la Timiş, să aducă, după făgăduinţă, eretele şi cânii. În asemenea împrejurare, era hotărât să repeadă la Timiş numai pe Gheorghe Tătarul, iar el să zvâcnească singur în altă parte. Se lăsa în acelaşi timp câteodată călăuzit de Dumitru Crivăţ medelnicer, la ospătăria cu milostivă gospodină a lui Iohan Roşu.

Prea doritoare să afle toate şi foarte vorbareţă era această ospătăriţă. Jder nu se putea feri în totul să nu fie ispitit pentru întâmplările de la Ionăşeni.

— Stăpânul nostru Alexăndrel-Vodă s-a întors de acolo cu bucurie, mărturisi el în taină cătră pana Mina.

— Iezus Maria! îşi înălţă ochii şi palmele spre bagdadie ospătăriţa; atunci are să se facă de aici până acolo cărare bătută.

— Nu cred, pana Mina, căci avem treburi încurcate.

— Vai, jupân Ionuţ, nu este treabă mai de