căpetenie decât aceasta; şi noi femeile punem mare preţ pe dânsa. Cum îmi place mie să te văd pe domnia ta măcar o dată pe săptămână, place-i şi lui Alexăndrel-Vodă să se întoarcă batâr la o lună. Sunt foarte doritoare să ştiu când se întâmplă asta; deşi am să mă aflu mâhnită, pentru o pricină de mine ştiută.

— Are să-ţi lipsească poate medelnicerul, pana Mina?

— Ah! fecioraşii aceştia nu cunosc sufletele noastre! se tângui pana Mina. Parcă eu am grija medelnicerilor? Afară de asta medelnicerilor le place mai mult vinul.

Când se împliniră cele patruzeci de zile rânduite de Vodă, gospodarii din ţinutul Neamţului, cu pruncul cel sosit năprasnic pe lume şi cu maica lui, având în frunte pe Căliman starostele, se înfăţişară la Cetatea Sucevii pentru botez. Vodă găsi vreme o clipă să vie să puie mâna sa domnească pe fruntea pruncului, iar starostele i se închină smerit.

— Luminate stăpâne, zise el, n-am uitat să lepăd la cuhnie hârzoabele cu păstrăvi, pentru un prea slăvit cumătru şi nânaş ca măria ta.

— Să fii sănătos, staroste Căliman, îi răspunse zâmbitor şi pe gânduri Vodă; să duci asemenea plăcut vânat la ospăţul nostru de după culesul pinilor şi, mai ales, la sfinţirea ctitoriei noastre celei nouă.

— Numaidecât avem să fim următori poruncii măriei tale, se închină starostele. Mai cu samă de la sfinţirea acelei mănăstiri a Putnei om căuta să nu lipsim. Ne-om sili numaidecât să trăim până atunci şi să ne înfăţişăm ca într-un rai, sub lumina Domnului nostru. Rugător măriei taie suntem să ne ierţi prostia noastră. Ne place aici ia Cetatea Sucevii; văzând oştenii la odăile lor şi pe ziduri; însă, în palat, când se adună prea mult boier şi popă, pare mai degrabă iad; pe când la sfânta Putnă, avem să vedem cu adevărat raiul, şi pe luminăţia ta sub binecuvântarea lui Hristos.

— Hm! poate ai dreptate, staroste, zâmbi Vodă, cu toate că vorbeşti cu o limbă prea îndrăzneaţă despre dregătorii noştri.

— Să ne ierte luminăţia ta, se umili iar starostele Căliman; noi cunoaştem că pe măria ta te slăvesc curtenii; dar mai multă şi mai mare slavă îţi dă prostimea de la sate. Aşa că atunci avem să repezim păstrăvi proaspeţi la vreme, cu cei mai harnici călăreţi ai noştri.

La cumătria nemţană găsise bun prilej să se alătureze şi cuviosul Stratonic; şi după ce măria sa se retrase şi adunarea ieşi din paraclis la soare, în pridvorul unde se aşezase ospăţ, cuvioşia sa căută prilej să se închine mai-marilor acelui loc, adică dascălilor domneşti.

— Te-ai abătut iar la Suceava, cu doftoriile cuvioşiei talc, părinte Stratonic? îl întrebă cu binevoitor zâmbet sfinţitul Amfilohie arhimandritul.

— Omenirea are nevoie de mine, răspunse cu umilinţă monahul. Am încălicat şi eu pe un asin şi am umblat în umbra cinstit starostelui Căliman. Am avut aicea bucurie să văd de departe pe Vodă şi să mă apropii de sfinţia ta. De asemenea am văzut şi pe cuviosul Timoftei Sârbul, căruia, într-o zi, are să trebuiască să-i dăm cep, ca să se mai deşerte.

Cuviosul părinte Timoftei râse cu multă stânjenire:

— Af! asta-i pedeapsa vieţii mele, pentru care mă umilesc la Dumnezeu în fiecare zi, şi rog pe sfinţii doftori fără de arginţi Dămian şi Cozma, pe care-i prăznuim azi, să-mi deie o putere ca să depărtez de la mine lăcomia. Te fericesc pe cuvioşia ta, care pari alcătuit numai din aţe, şi te mişti ca un paingăn. Nu mănânci cinci zile într-o săptămână şi găseşti întru asta bucurie duhovnicească.

— Urmând aşa, răspunse privind ager în juru-i cuviosul Stratonic, mi se luminează înţelegerea şi pot cunoaşte mai ales pe cei care ar trebui duşi la noi, subt oblăduirea vraciului nostru. Văd aici, lângă măria sa Alexăndrel-Vodă, pe unul de care mă mir de ce-i aici şi nu-i la noi.

Îndeletnicindu-se harnic cu găluşte, cuviosul Timoftei îşi întoarse ochii bulbucaţi în lături şi văzu pe Ionuţ râzând lângă stăpânul său şi lângă starostele Nechifor.

— Vorbeşti de copilul cel nou de casă?

— Vorbesc de feciorul comisului Manole Jder.

— Af! af! pufni părintele Timoftei; aveam aici un diavol şi acum a mai venit unul. De când îi spun eu sfinţitului Amfilohie să-l puie la post şi la rugăciune!

Jderul cel mititel, auzind, spori îndată acea aleasă adunare.

— Cuvioase părinte Timoftei, se înclină el, şi cuvioase părinte Stratonic; tătuţă meu comisul Manole de la Timiş spune că gâzei i-i dat să zboare, mânzului să zburde, iar popei să cetească.

— Are dreptate comisul, se lumină de zâmbet sfinţitul Amfilohie.

— De acel comis am auzit că e vrednic slujitor al măriei sale, întoarse cuvânt, holbându-se, cuviosul Timoftei. De-ai ajunge şi domnia ta ca dînsui. Adevărat că mânzului i-i dat să zburde; dar bărbatul cată să dobândească înţelepciune. De când ai venit la curte, îmi bat capul să-ţi desluşesc buchile şi domnia ta nu ştii decât să râzi de dânsele şi să spui că-s furnici. Se cuvine curteanului să aibă la ştiinţa lui toate câte sunt pe lumea asta. Iată acum, după ce mi-am deşertat blidul dând slavă stăpânului nostru, se cuvine să te cercetăm întru semeţia pe care o arăţi; să vedem dacă, din zburdăciunea domniei tale, poate să iasă răspuns la o întrebare a noastră.

— Întreabă-l şi ispiteşte-l, ca să se dovedească neştiinţa şi nevrednicia lui! se întărită şi părintele Stratonic asupra lui Ionuţ. Asemenea prunci dezmierdaţi sunt nişte leneşi; trebuie să-i împungi, dimineaţa, ca să se scoale.

— Af! af! ba eu îl învăţ să fie harnic, încredinţa cu tărie părintele Timoftei, agonisind din partea cealaltă a mesei încă un blid. Fii harnic şi mai ales scoală-te la vreme. Un oarecare om, sculându-se dis-de-dimineaţă şi plecând la târg la Suceava, a găsit pe drum o pungă.

— Ciudat mi se pare, răspunse Jder, că pentru asta are de la cuvioşia ta laudă; deoarece a fost altul care s-a sculat mai dimineaţă şi a prăpădit punga.

Sfinţitul Amfilohie încuviinţă iar, cu zâmbetul său uşor:

— Pentru asemenea răspuns, părinte Timoftei, nu-i nevoie de ceaslov.

— Cum nu-i nevoie? se înfierbântă cu supărare dascălul sârb. Dacă nu-i nevoie pentru asta, poate fi nevoie pentru altele. De ce râde