acest staroste înalt şi uscat, uitându-se pieziş la mine? Mărturisesc că mă simţesc păcătos şi rog pe sfinţitul Amfilohie să cerşească pentru mine iertare; dar am cunoaştere a tuturor poruncilor învăţaţilor de demult; şi numai cu râsul domniei tale, Jder, n-ai să poţi da răspuns la năcazul acelui om care se afla pe malul unei ape cu un ţap, o varză şi un lup — şi se ciudea cum să treacă de ceea parte, pe rând, această avere a lui; căci, dacă trece întăi varza, rămâne lupul cu ţapul, şi lupul mănâncă pe ţap; iar dacă trece lupul, iar nu e bine, căci rămâne ţapul cu varza.

— Cu toate acestea, când am fost eu în asemenea împrejurare, răspunse Ionuţ, am trecut dincolo întăi şi întăi pe lup.

— Af! af! se veseli cuviosul Timoftei; dar ţapul ce face cu varza?

— Cuvioase părinte Timoftei, răspunse feciorul comisului; părintele meu şi fraţii mei m-au învăţat să înfig varza în coarnele ţapului şi, ca să nu sară acel ţap nebun încolo şi încoace lepădând varza, m-au sfătuit s-o şi leg strâns cu brâul. Tot ei m-au învăţat să fac şi altfel, pentru că lupul nostru nu-i decât o piele. Noi vânătorii nu putem suferi dihanie vie şi o străpungem numaidecât.

Şi coconul Alexandru şi starostele Nechifor Căliman se arătau mândri de asemenea răspuns, iar sfinţitul Amfilohie îl încuviinţă şi el.

— Eu v-am spus, luă aminte monahul Stratonic, ridicând mâna-i cu căngi uscate, v-am spus că locul acestui fecior buiac e în altă parte. Trimeteţi-l la cuviosul nostru vraci de la bolniţă, părintele Ifrim, ca să-l vâre până la gât în polobocul cu apă.

Academia care se alcătuise în jurul coconului domnesc se veselea întru spirit şi cu oarecare blide pe care le atrăgea la sine monahul sârb; pe când în cealaltă parte a mesei cumătria îşi urma cu gravitate închinarea paharelor, cu totul despărţită de vorbele fără noimă ale curtenilor. Aicea era în trecere amestecat numai starostele Căliman, care nu se putea opri să nu aducă laudă cui se cuvine:

— He! he! zicea domnia sa, acest fecior a avut bun învăţător şi când era prunc şi are şi acuma, de când începe a se ridica la bărbăţie; noi cei dintăi l-am învăţat de ce fuge iepurele la deal şi de ce duce cânele ciolanul în gură. Ptiu, drace!

— Mărturisesc, grăi sfinţitul Amfilohie Şendrea, că mi-a plăcut cum pune Jder varza în coarnele ţapului; de asta are să ia aminte şi Vodă, dovedindu-se că feciorul comisului său poate ajunge ostaş, care să iasă cu iscusinţă şi repeziciune din încurcături. Dacă îmi îngăduie cinstitul staroste şi nu se supără părintele Timoftei, lăsând la o parte acea strachină cu plachie, am să spun şi eu ceva. Mi s-a arătat nu demult în vis stareţul meu sfântul Ilie Tesveteanul, cel stăpân pe sunet şi călăuz oştilor lui Ştefan-Vodă, şi mi-a vorbit astfel: Frate Amfilohie, tu cel ce eşti învăţăcelul meu şi ai primit la luminatul botez numele meu, îţi poruncesc să nu crezi în acest vis! Vă întreb eu, cinstite staroste şi cuvioase Timoftei, ce fac eu acuma? Îmi pun de o parte degetul arătător de la mâna stânga şi în alta cel arătător de la dreapta. Dacă mă supun poruncii lui sfântu Ilie, urmează să nu cred în vis şi nici în poruncă. Dacă nu mă supun, iar e rău că sunt neascultător stareţului meu. Răspuns nu-mi dă nici degetul de la dreapta, nici cel de la stânga. Astfel stă şi cuviosul Timoftei care se întoarce de la pocăinţă la îmbielşugarea bucatelor. Într-aceeaşi dilemă stă şi Jder: dacă va dobândi învăţătură prea multă, nu va mai fi cel de acum. Deci lăsaţi-mă numai pe mine între Skila şi Haribda şi ceilalţi rămâneţi aşa cum sunteţi. Dumnezeu să vă binecuvânteze, ca să ajungeţi la liman.

Cuviosul Timoftei împinse cu supărare cratiţa cu plachie la o parte şi suspină cu mare amărăciune ridicându-şi ochii la cer.

— Iartă-mă, cuvioase Timoftei, şi nu te supăra, urmă zâmbind arhimandritul. La ceea ce ai, nu mai adăogi nimic. Ieri m-am dus în târg, ca să slujesc la Sfântul-Ion. Pe când mă întorceam, a zvârlit cineva asupra mea, de la o fereastră, poate cu ştiinţă, poate fără ştiinţă, apă dintr-o căldare. M-a udat de sus şi până jos; iar eu am ridicat ochii cătră soare, cum faci acuma cuvioşia ta, şi am mulţămit Domnului Dumnezeu că nu mi-a căzut în cap şi căldarea.

Starostele Nechifor Căliman îşi scutură pletele cu oarecare nedumerire, privind furiş spre Alexandrel-Vodă, spre Jder şi spre medelnicerul Dumitru Crivăţ. Mare năcaz este pentru om învăţătura prea multă, voia el să spuie, trecându-şi cu înţeles arătătorul mânii drepte la tîmplă. Are dreptate Stratonic să vie să caute muşterii, pentru vraciul său, la curţile domneşti. Cu mult mai înţelepţi în faţa lui Dumnezeu se arată mişeii aceştia de la ţinutul Neamţului, care au pus pruncul în albie pe masă, între ulcioare, şi dau slavă nânaşului, închinând la fiecare cupă vorbele de cuviinţă învăţate din părinţi şi din strămoşi, care toţi au fost băutori de vin.

— Cinstite medelnicer Crivăţ, zise starostele Căliman, împungând pe tovarăşul său cu cotul, în viaţa câtă mi-a mai rămas, am să mă feresc de băutorii de apă. Văd că sfinţitul Amfilohie n-a pus pe limba sfinţiei sale un strop de vin.

— E un prea învăţat cărturar părintele nostru Amfilohie Şendrea, răspunse medelnicerul. Nu pot spune că n-are puţintică lipsă. Grăieşte adânc şi nu-l înţeleg deplin.

— Hm! îşi făcu socoteală starostele; o ulcică de vin l-ar limpezi; aşa-i datina noastră a moldovenilor.

Înainte de a se duce la chilia sa şi la rugăciuni, părintele Amfilohie făcu de la locul său semn medelnicerului, ameninţându-l cu degetul.

— Cât umbli în târg încă n-a căzut asupra domniei tale nimic, medelnicerule?

— Slavă Domnului, sfinţite părinte: încă nu.

— Ia aminte să nu se întâmple ceva de-acum înainte. La ospătăriile leşeşti nu-i atât vinul bun, cât îs muierile frumoase. Şi să ştii de la mine, cinstite medelnicer, că muiere fără limbă, care să grăiască, — se poate; numai una cu limbă care să tacă nu se pomeneşte. De asemenea nu-i