Cu aceste vorbe, părintele Amfilohie se duse; iar Crivăţ, cel mai umilit medelnicer, dădu dreptate starostelui Nechifor că cuviosul Stratonic şi-a găsit omul pe care să-l ia cu sine. Ca să dovedească şi mai bine asta, stârni la o plăcută întrecere pe celălalt cuvios dascăl. Rămas fără vedenia opreliştilor lui, cuviosul Timoftei dovedi iar osebită hărnicie. În asemenea împrejurări se întorcea în fiinţa cuvioşiei sale o bunătate şi o blândeţă până la lacrimi.

— Să ştiţi domniile voastre, mărturisi cuvioşia sa, că am iertat pe cei care au îndrăznit să mă înfrunte; şi, dacă poftesc, pot să le scriu iarăşi carte acasă, la Timiş.

Ionuţ sărută dreapta dascălului.

— Într-adevăr, am nevoie iarăşi de carte cătră părinţii mei, mărturisi el. O trimet prin cinstitul staroste al vânătorilor.

Nechifor Căliman se întoarse cu mirare:

— Care carte? de ce? şi cum?

— Carte la părinţii mei. Am rugat pe părintele nostru Timoftei să scrie aşa, că noi, din mila lui Dumnezeu, ne aflăm bine la curtea lui Vodă şi aşteptăm bună veste de la Timiş.

— Aşa a fost scris în acea carte sârbească?

— Aşa, încuviinţă dascălul sârb.

— Apoi atuncea s-a dovedit deplin ştiinţa dascălului Pamfil de la Timiş. Căci el a tălmăcit, de pe acea carte, că sunteţi la război şi în mare năcaz. Aşa că jupâneasa Ilisafta a ridicat mânile la tâmple, a dat ţipăt şi a căzut jos. Văzând asta, dascălul Pamfil pe loc a mărturisit că el nu ştie sârbeşte şi toate tărfăloagele lui le potriveşte aşa, pe de rost, moldoveneşte. Pe care lucru aflându-l, foarte s-au bucurat dumnealor comisul Manole şi comisoaia Ilisafta. De aceea mă întorc şi zic că învăţat om, care să scrie carte, văd că aici este; numaicât acolo nu se află nimeni care s-o deslege.

— Atuncea cum să fac, uncheşule?

— Alta, mânzule, nu poţi face decât să-mi spui mie ce şi cum. Eu le pun la mine în căpăţână; şi cum ajung acolo le scot.

— Atuncea, uncheşule, vreau să spun că mi-i dor de muta; de asemeni mi-i dor de părintele meu. Şi eu mă aflu bine. Şi aş vrea să capăt voie de la stăpânul nostru ca să vin într-o zi la Timiş, să iau eretele şi cânii de care avem trebuinţă aicea eu şi măria sa Alexandru.

— Ei, mai este ceva?

— Nu mai este nimica, uncheşule, decât că mă închin cu dragoste şi cu sănătate la bădiţa Simion.

— Atuncea-i bine, mânzule; altă carte nu-ţi trebuie. Mă duc la Timiş, stau înaintea domniilor lor şi spun aşa: solie de la Ionuţ Păr-Negru: mă închin la părintele meu şi la maica mea şi doresc să aflu că sunt sănătoşi. Mă închin la dumnealui fratele meu Simion. Mă închin la erete şi la câni şi am să trimet pe Gheorghe Tătarul să-i aducă aici. Ptiu, drace!

— Ba vreau să mă duc eu singur, uncheşule.

— Atuncea am să mă închin şi am să spun că vii acasă. Asta-i cea mai bună veste.

— Însă asta nu-i după voia mea, uncheşule.

Starostele clătină din cap şi oftă. Oftă şi Ionuţ. Bătrânul trase pe fecioraş mai la o parte şi-şi plecă la urechea lui tuleiele aspre ale obrazului.

— Ascultă sfatul uncheşului, îi mormăi el încet; ar trebui să arăţi mai puţină isteţime aici, ca să-ţi fie domniei tale mai bine.

Jder râse cu înţeles cătră stăpânul său. Alexandrel auzise desluşit vorbele starostelui şi se veseli şi el. Nechifor Căliman se întoarse şi se ploconi cătră tânărul Voievod, apoi se duse la celălalt capăt de masă, îndemnându-şi cumătrii să mulţămească în cel mai cuviincios chip slăvitei stăpâniri şi să se pregătească de cale.

— Trebuie să mă îngrijesc, râse el cătră fecioraşi, să duc la locul său acest prunc vânător, care mi-a fost dat pe samă de cătră stăpânul nostru.

Asta a fost la întăi iulie.

După cincisprezece zile, Alexandrel coconul domnesc a coborât cu slujitorii săi la Cetatea Nouă la Roman, ca să ducă anumite porunci, de nimeni altul ştiute, pârcălabului celui nou jupân Fete Gotcă. De la Roman, Alexăndrel-Vodă a coborât în lungul Siretului, la Bacău, unde se clădeau curţi nouă domneşti şi unde trebuia să găsească pe dumnealui vornicul Isaiia, ca să-i lese anumită poruncă pentru treburile de acolo.

La 18 a lunii iulie, Alexăndrel-Vodă umbla cu soţii săi la Hotin, găsind acolo pe uncheşul său Vlaicu, fratele Doamnei Oltea, şi pe unchiul său Duma, fiul lui jupân Vlaicu. Era în Cetate la Hotin, în petrecere, şi o mătuşă a părintelui său. Cuvântul trimes de Vodă Ştefan, prin coconul său, era să se grăbească secerişul în ţinut; şi să se ţie fără sminteală toţi oştenii la locurile lor şi să nu lipsească pulbere de puşcă. Măria sa mătuşa Ana era poftită în petrecere la Cetatea Neamţu, în cursul aceleiaşi săptămâni, când va veni anume alai domnesc s-o ridice. Alexăndrel-Vodă se închină la uncheşul său Vlaicu şi la unchiul său Duma, îşi supuse fruntea la genunchii mătuşii sale şi nu uită să înfăţişeze pe tovarăşul său Jder acestor slăvite feţe.

Mătuşa Ana era în al şaizecilea an al vieţii sale. Se ţinea încă în putere, însă avea vederile slăbite. Porunci strănepotului său şi lui Jder să se aşeze în puterea soarelui şi domnia sa le zâmbi ca dintr-o depărtată negură, bucurându-se de tinereţea lor şi în acelaşi timp suspinând de aduceri-aminte.

La 30 iulie, dimineaţa, coconul domnesc ieşi din Cetatea Hotinului. Trâmbiţile dădură zvon de pe ziduri şi jupânii pârcalabi îl petrecură până dincolo de şanţuri. Alexăndrel-Vodă se plecă spre unchii săi şi spre meterezurile negre şi luă cu însoţitorii lui calea drept spre asfinţit. În aceeaşi zi avea rânduit de la Domnie să ajungă la Suceava: deci cu mare grăbire făcu ocol spre Ionăşeni, unde ajunse la amiază.

Era vreme nouroasă şi trăgea vânt răcoros dinspre munte, vestind ploaie. Fânaţurile şi holdele albe se aplecau înspre acei călăreţi grăbiţi. Coconul domnesc părea că vede în acea mişcare de valuri o împotrivire; Jder se simţea chemat. Stihia dădea răspuns fiecăruia după alcătuirea sa lăuntrică. În acelaşi timp slujitorul se simţea vinovat în bucuria lui de tot ce trebuia