Când îşi struniră caii în faţa porţilor şi puseră piciorul la pământ, izbucni pe uşa casei, repezind îndărăt canaturile, o fiinţă mititică şi bucuroasă.  îndată  se opri din avântul ei, contenindu-şi mişcările înfiorate ale mânilor şi rămase cu privirile aţintite. Jder se simţi străpuns până în inimă. Ceea ce i se păruse lui că vede la început în jupâniţa Nasta nu era decât o răsfrângere de la el cătră dânsa. Nasta era împuţinată şi slăbită şi-l privea cu frică.

Alexandrel trecu spre ea cu repeziciune; ea se închină cu umilinţă în locul în care se oprise. În aceeaşi clipă năvăli din urmă, din canaturile uşii, jupâneasa Tudosia, sprijinind de subsuori pe jupâniţa.

— Poftesc măriei tale bun-sosit, zise rumenită la faţă şi cu pieptul zvâcnind stăpâna locului; mi s-a arătat în astă dimineaţă bob sositor cu bucurie; însă copila noastră nu se simţeşte bine de câteva zile.

— Ce are? se îngriji coconul domnesc, cuprinzând în palmele sale minutele reci ale copilei.

— Sosirea măriei tale mă face sănătoasă, şopti Nasta, închizând o clipă ochii.

Când îi deschise îi aţinti asupra lui Jder, care stătea încremenit în laturea dreaptă a stăpânului său, apoi îi aduse iar spre coconul domnesc, clipind sub cercetarea lui.

— Nu putem şti ce are, încerca să desluşească jupâneasa Tudosia. Uneori are arşiţă; în unele nopţi nu poate dormi ş-o doare capul. Am socotit întăi că e deochiată. I-am stins cărbuni ş-am descântat-o. Pe urmă, văzând că nu-i foloseşte, am adus o doftoroaie a noastră care ştie să dezlege faptul. Ce pot să spun măriei tale decât că am avut şi eu la vremea mea aşa suferinţă. Cu ajutorul Maicei Preciste, are să-i treacă. Acum văd că se înseninează.

În ochii Nastei, însă, părea că joacă umbra nourilor.

— Îţi este într-adevăr mai bine? întrebă Alexandrel.

— Mă aflu cu mult mai bine, şopti Nasta.

Răceala mânilor ei curgea ca o otravă de nemulţămire în sângele coconului.

Jupâneasa Tudosia urmă să vorbească.

— Văzând acel bob sositor, măria ta, am învăţat pe Nasta să-şi puie strai de matasă şi să se gătească a ieşi întru întâmpinarea unui înalt oaspete. Am pregătit prânzul. Vremea-i a ploaie şi poate ai hotărât măria ta să te hodineşti la Ionăşeni în noaptea asta.

Coconul clătină din cap.

— N-am vreme decât să stau la masă; desară trebuia să mă înfăţişez la Cetatea Sucevii.

— Vai, măria ta, se tângui jupâneasă Tudosia, cu privirile întoarse în sus la grinzile cerdacului; grea se arată slujba domnilor, cu mâncare în pripă şi călătorie pe vreme neprielnică. Poate tot vei cugeta, măria ta, la sfatul moldovenilor noştri, că, la casa prietinului, e bună întârzierea.

Fără să răspundă, cu simţurile împovărate de veninul ce se strecura în el, coconul domnesc păşi pragul. Era în ascuns aţâţat de mânie împotriva acelor oarbe împrejurări ce i se puneau în cale în felurite chipuri. Părăsi minutele Nastei şi ceru masa.

Jder rămase în urmă, la un sfat şoptit cu medelnicerul, pentru purcederea cât mai grabnică, îndată ce măria sa Alexandrel dă poruncă. Căci măria sa are o nemulţămire şi stă nouros ca şi văzduhul. După ce Dumitru Crivăţ trecu la slujitori, Ionuţ stătu o clipă uitându-se în juru-i şi oftând. Se aplecă şi culese de pe un răzor o garoafă roşie, şi cu acel semn de sânge al inimii lui, intră în tindă.

Nasta îi cuprinse braţul. Îi luă garoafa şi şi-o trecu în păr.

— Măria sa te chiamă, îi zise ea cu glas tare, ca să audă cei dinainte.

Apoi încercă să se înalţe spre urechea lui, ca să-i şoptească ceva. Pândea cu coada ochiului spre cocon şi spre jupâneasă Tudosia, care intrau în sufragerie. Jder era mirat de îndrăzneala ei.

— Ionuţ, îi murmură ea; vreau să te văd în cel mult o săptămână. Am a-ţi spune lucruri tainice. Acuma nu-i vreme şi nu-i chip. Să nu te împotriveşti şi să faci cum spun eu. Nu răspunde nimic.

— Nu răspund; să-mi spui numai ce ai. Eşti bolnavă?

— Sunt bolnavă, Ionuţ. Nu mă pot însănătoşi decât dacă faci cum spun eu.

— Bine; am să vin.

Ea se cutremură de bucurie.

— Să-mi mai spui dacă ţi-s dragă.

Jder n-avu când întoarce cuvânt, căci era în prag. Dar Nasta putu băga de samă în privirea lui răspunsul şi trecu numaidecât lângă coconul domnesc, înduplecându-l să se aşeze în scaun şi să primească ospăţul ce-i fusese pregătit.

Popasul coconului domnesc nu s-a înseninat; a rămas posomorât ca şi cerul, cu toată aţâţarea şi îndemnul la vorbă al jupânesei Tudosia. Jder îşi zicea în sine că ar trebui să simtă milă pentru starea stăpânului său, şi totuşi n-avea decât într-o măsură cu totul împuţinată această simţire. Ar mai fi dorit lămuriri de la Nasta; ea îi strecura, ori i se părea lui că-i strecoară, priviri cu acelaşi îndemn stăruitor. Ce taină poate să fie? Patima ei e într-adevăr aşa de aprigă încât să-i ceară s-o ducă în altă parte de lume, ca să fie numai ei singuri? Prindea şi întrebarea mută în ochii ei umbriţi: Ţi-s dragă?

— Da! îi răspunse el închizând ploapele, învăluit în coşul pieptului de o uncropeală dulce.

La plecare, Alexandrel-Vodă căută o clipă de singurătate cu Nasta. Ea se supuse în totul îmbrăţişării şi sărutărilor lui, făcându-se mică. După ce ieşi între călăreţii săi şi se ridică în scări, coconul domnesc surise palid dragostei sale, simţind că-i vine între buze ceva din aburul de cenuşă care plutea sub nouri. Nasta rămase neclintită în cerdac, lângă jupâneasa Tudosia, până ce Jder îşi răsuci calul ca s-o poată privi ca din întâmplare: atunci ea îşi ridică spre buze garoafa. După aceea se întoarse în loc, cufundându-şi capul şi înălţându-şi umerii.

În cursul săptămânii, Ionuţ Păr-Negru îşi făcu rugămintea cătră stăpânul său, că ar dori să se repeadă la Timiş două zile, să vadă pe ai săi. Cu acest prilej ar aduce eretele şi cânii. Lui Alexăndrel-Vodă i se păru destul de grea o asemenea învoială în vremuri când domnia sa însuşi umbla întruna mânat de poruncile lui Vodă şi când umblătorii la cetăţi şi la dregătorii din Ţara-de-Jos ieşeau din Cetate la fiecare ceas. Coconul domnesc băgă de