mă duc să arunc o privire în parohia lu' tataia. Buluceală mare, dever nespus, m-am întrebat dacă nu-i vorba despre un miting spontan. Fără glumă, stăteau cucoanele grămadă în faţa uşii, başca la coadă, să-şi coafeze domesticele. După ochiul meu, papa ăsta noul are o afacere formidabilă.

— Treci la obiect.

— Te aşteptai la vreo chestie senzaţională? Mă învârteam pe acolo, când a apărut madame, votre mère. Toto a căzut în izmene de fericire. A abandonat pieptenul, foarfeca şi coada la care lucra, şi a îmbrăţişat-o energic. S-a grăbit s-o prezinte unei gentlemane, care ţinea un câine infect în braţe: "Viitoarea mea soţie." Mai vrei ceva?

— Nu. Ai făcut ceva la Crocodil?

— Ţţ! Mi s-a comunicat că Negulescu a plecat la Suceava, ta'su e grav bolnav. Locuieşte chiar la Crocodil, în fostul pod, unde şi-a aranjat o garsonieră... Ce zici că găsesc lângă uşa tipului?

— Dă-i drumul!

— Un acvariu aşezat pe o măsuţă! !

— Ei lasă-mă!

— Îl întreb pe bucătar, că el m-a condus, ce caută peştii acolo şi-mi zice că sunt ai lui Negulescu. I-a scos din odaie pentru că nu ştie cât lipseşte şi a rugat femeile de serviciu să aibă grijă de ei.

— Cum arată?

— Cine, femeile de serviciu?

— Peştii, deşteptule!

— Ce-ţi pasă? Din ăştia fandosiţi, te duce capul că nu crăpceni de la tine din comună.

— Cumva negri, paietaţi?

— Parcă erau şi mai bronzaţi, dar mai mult roşii...

— Câţi erau?

Bădoiu se holbează:

— Eşti nebun?! Crezi c-am stat să număr peştii ăluia?

Îi spun că am descins clandestin la Săraru şi-l pun în temă cu exoticii. Viorela a luat cinci de la Toto, iar eu am găsit în baia derbedeului doar patru.

Bădoiu se simte atât de aiurit, că aprinde ţigara de la filtru. Tuşeşte, nu ştie de ce, şi continuă s-o fumeze aşa. Eu nu spun nimic, poate că-i prieşte.

— Unde mama dracului e trucul? Să nu-mi povesteşti că Săraru o fi vreun adorator al "pesticidelor" — cică ar fi o sectă — şi dă o grămadă de bani ca să-i ţină în WC.

Fac bilanţul:

— Nota bene! Se conturează deja o reţea: Ţeastă, Toto, Negulescu, Săraru. Liant — peştişorii exotici. În lipsa acestui amănunt, Săraru ar ieşi complet din cauză.

— Pe dracu'! Cu peşti sau fără peşti, Săraru nu-i un heruvim. Până şi răsuflarea i-e suspectă. Cu ăsta sigur ne mai întâlnim noi!

Se ridică şi face paşi crăcănaţi prin birou, semn sigur că îl frământă ceva. Se decide să vorbească:

— Auzi, Herculache, ai să zici că m-am sonat... Mă obsedează o chestie... Concret, un câine.

— Un câine?

— Fizionomia lui.

— Interesant. Cum ai ajuns tu în situaţia asta?

Se aşază din nou. Îşi împleteşte degetele sub bărbie şi îşi caţără ochii la păianjen. Privirea e saşie. A devenit reflexiv.

— În materie de bizarerii, începe, natura umană e inepuizabilă...

— Hm, ăsta ar fi motto-ul. Acum, exprimă-te că mă grăbesc.

— Când eram puşti, aveam o vecină, una, doamna Condurache, profesoară de canto. Suferise un accident, poate o poliomelită în copilărie, chestia-i că avea un şold mai ridicat şi şchiopăta rău de tot...

Încep să fluier ostentativ un "dixilent":

— Treci la amintiri din armată.

— Ai răbdare. Cât a stat la noi, în cartier, a ţinut doi câini. Un boxer şi după aia un mops... Mă priveşte fix: Amândoi şchiopătau din cauza aceleiaşi infirmităţi, un şold mai săltat. Unde naiba-i dibuise, ne întrebam noi, că-i semănau leit. Absolut fabulos! Când îi scotea la plimbare, te şocau pasul, mişcarea trupului, parcă şi expresia... Identice.

— Care-i teoria ta? Simţea nevoia unui frate de suferinţă idem?

Babuinul îşi aminteşte că are un termos. Îl scoate din safe, îl zgâlţâie şi toarnă conţinutul în ceaşcă.

— Acum vreo zece ani, reia, am cunoscut un tip. Semăna extraordinar, mai ales din profil, cu un papagal. Clenciul e că şi ăsta ţinea un frăţior în casă. Un papagal Ara. Când îi vedeai alături, jurai că-s gemeni.

— Nu ştiu unde vrei să ajungi, dar există o grămadă de lume cu profil de papagal. E cea mai frecventă asemănare dintre un om şi persoane din regnul animal.

— De acord, dar pe mine mă interesează fenomenul în sine. Faptul că unii indivizi, mai speciali fizic, îşi caută un duplicat, un alter ego care să le fie în preajmă.

— Fă o comunicare ştiinţifică pe tema asta.

— Fă tu bancuri mai bune! Fii atent, că acum vine poanta. Dând târcoale la târla lu' tătâne-tu, am trecut pe lângă o vilă. Le ştii pe alea din Piaţa Confederaţiei... În curte, o potaie care începe să mă latre energic. Mă opresc să-i spun ceva de pedigree şi rămân tablou.

— Semăna cu tine!

— Aut, dar eşti pe aproape. Face o pauză, scontând pe efect: Leit, cap tăiat Ţeastă!

Mă ridic enervat:

— Îţi baţi joc de mine?

Se interpune între mine şi uşă, nu mă lasă să plec.

— Pe cuvântul meu de onoare că vorbesc serios. Nu-i ştiu rasa, nu le am pe astea cu chinologia, dar animalu-i un barosan. Cenuşiu, păr ca la taurine, moaca numai găuri. Te năuceşte asemănarea cu Ţeastă, iar privirea te vâră în sperieţi. O privire de OM, domnule, te aştepţi în orice clipă să înceapă să vorbească.

— L-ai întrebat cum îl cheamă?

Babuinul mă apucă de revere şi mă saltă ca pe un fulg pe birou:

— Începi să mă enervezi.

— Tu nu faci nimic altceva de când te cunosc.

— Pun pariu pe trei salarii că animalu-i al lui Ţeastă!

— Eşti nebun!

— Ţii pariul?

Îl măsor circumspect. Chestia-i prea fistichie ca să nu iasă ceva de aici.

— Ai presimţiri în organism sau ascunzi o carte? Cine-s locatarii vilei?

— E închiriată de o firmă engleză.

— Atunci, e câinele lor!

— Nu.

— De unde ştii?

— Treaba mea. Pariezi sau nu?

— Ei, bravo! Pe ce să pariez dacă nu-mi dai toate datele? Când vezi un animal într-o curte, se presupune că ambele au acelaşi proprietar. De ce-ar fi câinele lui Ţeastă şi nu al supuşilor Graţioasei Sale Majestăţi Britanice Queen Elisabeth?

Cu dexteritatea care-l caracterizează, îmi expediază un jet de fum direct în ochi:

— Pentru că nu ştie englezeşte.

Îmi înhaţ vestonul agăţat pe urechea scaunului şi dau să plec. Idiotul îmi pune piedică, dar, amabil, mă ţine