— De ce n-ai răbdare, son? Copilul nu vorbeşte english, asta-i tot. Au coborât doi tipi din imobil şi l-au drăgălit cu how do you do, baby şi alte zăhărele, şi căţeluşul le-a arătat că n-are nevoie de dentist. Fierăstraie, nu măsele! L-am testat şi eu cu vorbe dulci, acelaşi rezultat.

— Dacă-i arătai un cârnat, pricepea.

— Scuză-mă, ăla nu mai e english, e mită. În cel mai bun caz, esperanto.

Mă smulg iritat din mâinile lui:

— Până acum, n-am auzit decât tâmpenii. Orice câine latră când vede străini.

— Chestie de nuanţă.

— De rahat!

— N-am isprăvit. M-am dat în vorbe cu o fătuţă în halat albastru, care mătura holul pe româneşte. Vezi Doamne, mă interesează câinele, că ce frumos e, cine-i ta'su, vrăjeli din astea...

— Şi?

— Dogul nu face parte din personalul stabilimentului. Aparţine unui client care trece din când în când pe la firmă. Chiar acum e înăuntru... Ba nu, a plecat că nu mai vede câinele... A ieşit, desigur, pe uşa de serviciu care se află în spatele clădirii.

— Clar. Când ai ieşit afară...

Bădoiu pocneşte din degete:

— Am admirat o frumoasă după-amiază de vară bucureşteană. Ţeastă mă ginise şi a cărat-o în timp ce eu discutam cu fata în hol.

— Cum îl descrie fata?

— A, e redusă săraca! Cică, "un om ca toţi oamenii". Când am întrebat-o dacă nu i se pare că cei doi seamănă între ei, tâmpita şi-a dus palma la gură ca să râdă. N-am să pricep niciodată de ce muierilor din mediul rural sau din mica mahala li se pare de bon ton să-şi pitească râsul? Înţeleg babele, că n-au dinţi, dar toantele astea tinere?

— Lasă consideraţiunile de ordin comportamental, cum ai de gând să procedezi?

— Supraveghem sediul firmei.

— Hm, realizezi că doar până acum sunt mobilizaţi în dosar o duzină de oameni? Dacă-i spui lui Demetru...

Mă întrerupe:

— Mi se fâlfâie la modul artistic de Demetru. De altfel, filatul englezilor mă priveşte personal.

— Şi cu Sinuzită ce faci?

— Ştiu unde să-l găsesc pe Săraru. El ne va duce de mână la Voicu. Îţi dai seama? Dacă-l dibuim pe Ţeastă, avem servită pe tipsie de argint toată reţeaua. Are, deci, prioritate.

Reuşesc în sfârşit, să-mi pun haina. Rostesc, dus pe gânduri:

— E interesant Ţeastă, nu zic, un pion important probabil...

— Dar? Treci la dar.

— Mi-e teamă că e doar iepuraşul, zi-i porumbelul care ne ia ochii. M-ar interesa fundul jobenului.

— Aha! Mânca rahat în sensul ăsta şi Suliţă. Însuşi faptul că sugestia îi aparţine, mă determină s-o destinez unor utilităţi de ordin igienico-sanitar... Ai plecat? Dacă vrei flori frumoase şi mai ieftine, găseşti în Piaţa Splaiului, lângă magazinul de mobilă.

Mă întorc surprins. Exact la buchetul de flori pentru mama mă gândeam.

— Asta cum dracu' ai mai ghicit-o?!

— Prea vrei să ştii multe într-o singură zi. Umblă sănătos şi comunică R.O.S.F. din parte-mi.

Adică, Respectuoase Omagii şi Sincere Felicitări. De unde naiba ştie că azi are loc întrevederea?

***

E opt şi zece când sun la uşă. Am un buchet de trandafiri onorabil. De luat faţa, pentru că toată lumea ştie că sunt scumpi. Altfel nu merită, până mâine dimineaţă devin amintire. Cum de rezistă la ţigănci — mister. De la Plaisir, am cumpărat un carton cu bomboane trufă. Fac impresie şi gaură în portofel. Dar să nu zică Toto aşa şi pe dincolo, despre neamurile logodnicei.

Îmi deschide chiar el şi mă îmbrăţişează jovial. Întreaga lui făptură emană o căldură toridă. Zici că ne cunoaştem de când lumea şi, tot de atunci, mă iubeşte năprasnic. E descumpănitor de sincer, imposibil să rămâi insensibil faţă de atâta cordialitate. Manifestă şi spontană.

În spatele lui, mama face pe mica gospodină. E într-un kimono de mătase neagră cu ibişi purpurii care-i vine de minune. Şi-a mai legat şi un şorţuleţ de operetă ca să desfacă pachetele de la Capşa sau Inter şi să aranjeze conţinutul pe platouri. N-o văd pe mama în faţa aragazului gâdilând o mâncărică la foc mic, cum nu-l văd pe Fane tractoristul dansând menuet. Observ în treacăt pe masă cinci tacâmuri. Mai aşteptăm deci două persoane.

... Amândoi mă sorb din ochi, mă simt dulce ca o pisicuţă. Toto se agită, umple pahare, aduce gheaţă, farfurioare cu tot felul de trucuri sărate care se vând în pliculeţe metalizate şi costă o grămadă de bard. Vorbeşte non-stop, mama se zglobileşte ca un cintezoi, eu încerc să-mi fac o impresie despre individ. Prima notă bună! Pare de o sinceritate absolută care te cucereşte pe loc. Dacă minte, e un magician al disimulării! Elegant, masiv, şarmant, inspiră siguranţă şi confort. Poate suci încă multe capete, chiar tinerele. Dacă însă s-a prins de mama, a încurcat-o. E femeia de care nu te poţi desprinde, am mai spus-o. Închinăm primul pahar de şampanie. Trag cu ochiul la sticlă. E franţuzească. După dopul dichisit, de plută extrafină — de cea mai bună calitate.

— O cupă de şampanie pentru cea mai fermecătoare doamnă şi pentru fericirea ei!

Se face echer. Atât cât îi îngăduie pântecele. Sărută mâna alesei cu o reverenţă de pe vremea malakoff-ului. După care ne îmbrăţişăm, ne batem pe spinare, ne hiritisim, ne urăm tot felul de aberaţii — bătrâni ca Mathusalem, bogaţi ca Cresus, poame de la Rusalim şi pace în Orientul Apropiat. E uluitor ce repede s-a creat atmosferă! Nimic din încorsetarea primelor momente ce urmează unei cunoştinţe, conversaţia e animată şi se leagă de la sine, nu se fac constatări de ordin meteorologic.

Toto vorbeşte mult despre el, ca unul care nu are nimic de ascuns. E fericit şi bănuiesc că aşa a fost toată viaţa. De altfel, mi-o confirmă.

— Nu le-am suferit eu nici sub Ceauşescu... Râde discret în guşa roz, bine rasă: Doar naivii nu ştiu să se aranjeze!

— Sunteţi geolog...

— De birou, mon cher, de birou. N-am umblat cu târnăcopul şi lopata de când mi-am terminat stagiul... Da, scumpa mea, doreşti ceva?

— Unde-ai pus creveţii? Să nu-i uităm...

— Pe platoul de majolică. Maioneza e în sosieră... Ce-ţi spuneam? Da! Două regrete mari încerc. Că nu am măcar zece-cincisprezece ani mai puţin... Aş fi profitat altfel de evenimente, aveam alt timp în