faţă să mă bucur, să dau din mâini... Al doilea, că nu am cunoscut-o pe mama ta mai de mult. Eşti prea tânăr ca să mă înţelegi, emite cu emfaza caracteristică unui anumit tip de persoane, sărite din cincizeci de ani. Ca individ matur, ţi se întâmplă să-ţi pară rău că nu te mai poţi naşte o dată. Pentru o anumită persoană. E ceea ce se petrece cu mine acum...

Mă simt stânjenit ca o fecioară. Apelez la o banalitate, singura soluţie în astfel de situaţii:

— Mă bucur că-mi spuneţi aceste lucruri...

— Doream să ştii că ţin foarte mult la Celia. De fapt, e cu mult mai mult decât atât, dar la vârsta mea, declaraţiile prea dense sună ciudat în ochii tinerilor. Trebuie să-ţi spun că eu am mai fost însurat...

O sfeclesc. Ce şi despre câţi i-a povestit mama? În general, nu-şi ascunde recordurile, totuşi preferam să fiu pus în temă. Toto se gândeşte însă la altceva.

— ...o persoană foarte bine de altfel, arhitectă, avem un fiu care s-a stabilit în Canada. Am trăit unsprezece ani împreună, suficient ca să ne convingem de incompatibilitatea dintre noi şi că nu comitem o greşeală despărţindu-ne. Am rămas în raporturi excelente...

Dau din cap ca boul — ce să spun? — şi zâmbesc lătăreţ din cauza Armagnacului la care s-a trecut după şampanie. Straşnică băutură! Alunecă miere, n-are asprime şi după o sută de grame, te simţi vecin cu Steaua Ciobanului. Doar să sari gardul.

— În sensul ăsta, continuă pe acelaşi ton confidenţial, o admir pe mama ta. A fost mai directă în viaţă, mai spontană, mai decisă. Când a fost cazul, a ştiut să utilizeze foarfecele cu o mână fermă.

Iar eu îi admir eufemistica emfatică. Despre câţi ştie, totuşi?

— Sunt fericit că priviţi lucrurile din punctul acesta de vedere. Cred că sunteţi un om înţelept...

— N-aş zice înţelept, râde modest, ci un privilegiat. Să fii ultimul partener al unei femei unice, socotit mai bun decât cei care te-au precedat, e o favoare!

Mă mulţumesc să-l privesc. Nu ştiu dacă nu-şi bate joc de mine sau chiar îşi închipuie şi speră că va constitui ultima schimbare de buletin a maică-mii. Pe figură, i se citeşte doar jovialitate, o opulentă mulţumire de sine şi de tot ce-l înconjoară, apetituri tinere, care n-au împlinit nici treizeci de ani. Continuă să discurseze. Legat de şansa pe care a avut-o întâlnind-o pe mama, trece cu uşurinţă la proiecte de viitor. Are de gând să se bucure din plin de vârsta a treia, cu anexele şi condimentele călătoritelor primăveri ale juneţii. Concret:

— ...fără să-mi repudiez trecutul, intenţionez împreună cu Celia să edificăm propriile noastre amintiri, abia de-acum încolo. În genere, vârstnicii se izolează de societate, se extaziază în faţa naturii şi cârtesc nostalgic la tot ce nu seamănă cu clişeele trăite de ei, acum jumătate de secol. Cu noi doi, lucrurile se vor petrece altfel.

Îşi aprinde un Pall Mall, deşi eu aş fi pariat că fumează trabuc. Figura, pântecele, nonşalanţa elegantă a piciorului peste picior (admirabil încălţate) se pretează, ţipă după o havană. Mă interesez zâmbind:

— Cum veţi proceda?

Trag cu ochiul înspre mama. A primit o grămadă de flori, răspândite prin tot studioul. Trece de la o vază la alta, dichisind ici colo, insistând asupra vreunui efect. E fragilă, graţioasă şi când se adună pe canapea, zici că ar încăpea într-o cutie de Ness.

— Despre ce vorbeaţi?

— Îi spuneam lui Bob despre proiectele noastre.

Se ridică şi toarnă din nou în pahare. A lăsat barul deschis. Ce se vede înăuntru — policrom, auriu şi strălucitor — duce la câteva mii de dolari. Gagiul bea ţeapăn şi nici maică-mii nu-i displace. Mă uit instinctiv la ceas. Mama mă surprinde:

— Să nu-mi spui că te grăbeşti. Mai aşteptăm pe cineva, dar am dat ora nouă, ca să putem sta puţin singuri.

— Am observat că sunt mai multe tacâmuri. Cine mai vine?

— Surpriză! şi îşi pune o Virginia în portţigaretul lung de cincisprezece centimetri, cum am văzut doar în filmele cu Bette Davis.

Toto e nerăbdător să-mi descrie cum va arăta o lungă şi neîntreruptă lună de miere. Ochii îi strălucesc, trăieşte cu anticipaţie. Zău dacă ştiu ce să cred despre el! Sunt îndeajuns de onest ca să recunosc că dacă nu-l tangenta pe Ţeastă şi n-ar fi neguţătorul de peşti din scenariu, l-aş fi acceptat fără nici o rezervă, l-aş fi îndrăgit şi aş fi fost fericit pentru mama.

— ...în octombrie vom fi în Italia, Crăciunul îl facem obligatoriu la Paris. Vom da o raită apoi prin Bretagne, unde am un amic foarte bine aranjat...

— Înţeleg că veţi lipsi destul de mult. Ce faceţi cu prăvălia?

— Nici o problemă, dă asigurător din mână. Afacerea e montată atât de bine, că merge singură, am oameni de încredere.

— Vara viitoare, intervine mama, mergem în Statele Unite. Ce ar fi să vii şi tu cu noi, măcar o lună, în concediu. Ce zici, Toto?

Mă foiesc, sincer jenat:

— Lasă asta, mamă...

— De ce? se miră gros Toto. Excelentă idee! Mi-ar face plăcere să-l cunoşti pe fiu-meu. Ţi-am spus că-i în Canada, pentru ei, e la o zvârlitură de băţ...

Mama dă din palme încântată, e jucăuşă ca o pisicuţă care încurcă un ghem de lână roşie. Se şi vede peste gârla cea mare, bonjourind Statuia Libertăţii, Twice-ul, shopurile din O mie şi una de nopţi de pe Madison... Realizez că ăştia doi seamănă cel puţin într-o privinţă. Sunt avizi de viaţă, au o inepuizabilă capacitate de entuziasm, de a se bucura. Încep să cred că treaba va merge.

Toto se ridică pentru un nou oficiu la bar, când se aude soneria. Se reped amândoi la uşă.

 

***

 

Rămân holbat, crăcănat şi stupefiat. Babuinul, în schimb, e cu desăvârşire încântat. Peste toate, s-a şi înduminecat. Mă exprim rimat, mă simt handicapat.

Nu-mi vin în fire şi mă uit ca un idiot la papionul grena cu picouri albe. E ultimul obiect pe care l-aş fi putut asocia cu persoana lui Bădoiu. Aş fi pariat ORICE şi ORICÂT că în garderoba lui nu există acest element de recuzită. Cine ar fi imaginat un Babuin întitirit şi împapionat?!