Şi mama e încântată de efectul surprizei. Toto se bucură — e verbul lui congenital, Bădoiu nu mai cere nimic de la viaţă: a dat cu ochii de bar. Cât ai clipi, îşi construieşte o gogeamite şi cutremurătoare sondă. Trage cam la juma de kil. Înăuntru, trotil. Nitroglicerină. Plutoniu! Genul lui de mixtură căreia nu i-ar rezista nici un hipopotam. Poate statuia lui. Turnată în bronz. Combină sub privirile pline de admiraţie ale gazdelor. Presimt că e genul de musafir după care se dau amândoi în vânt. Animat, degajat, comme chez lui. Contactul se realizează spontan, ca la Toto. Cât ai zice peşte (mă obsedează!), se înţeleg de minune.

Mama vrea să încerce şi ea combinaţia. O sfătuiesc să renunţe şi îi explic infrastructura: vodcă Krepkaia, Cinzano, rom cubanez, şampanie şi pune moţ o cinzeacă de lichior de ananas. Am încercat-o o dată şi timp de o săptămână, m-am crezut Aeroportul Otopeni. Asta pentru că nu cunosc Orly-ul sau Kennedy. Totul vâjâia şi eu, în primul rând.

A început hărmălaia. Este inerentă oricărei felii de spaţiu unde se află Babuinul cu un pahar într-o mână şi ţigara în cealaltă. Vorbim tare. Schimb expert de reţete cocktail, amintiri de straşnice chefuri. Aflu şi misterul descinderii Babuinului la prezenta petrecere. A văzut-o pe mama la Rex şi Prinţ, s-a oprit s-o salute, ea l-a invitat. Şi mie îmi făcea pe marele cititor în stele!

Tot nu ne aşezăm la masă. N-a sosit încă al cincilea tacâm. Nu-s curios cine o fi. Surprizele serii s-au epuizat.

Mă înşel.

Îl cunosc îndeajuns de bine pe Babuin, ca să realizez că de când a intrat pe uşă, stă la pândă. Vorbind deschis, e un tip periculos, luat mereu drept altul decât cel ce este în realitate. Derutează aerul malac, iar în capul de brută nu bănuieşti cine ştie ce trafic. Ai zice, un boxer care a cunoscut şi zile mai bune, eventual killer dintr-un film de duzină... Loin de là, les copains!, că tot suntem francofoni împreună cu Coasta de Fildeş, şi aici s-au ars mulţi! Ca băutor e şi mai primejdios. O fenomenală capacitate de ingurgitare care nu lasă dâre. Un altul, bând doar ceai de tei în aceeaşi cantitate, s-ar simţi mai descumpănit. Rezistenţă organică plus antrenament, îţi bagă degajat sub masă un pluton de matrozi CSI. Când zici, în sfârşit, că-i beat pulbere, e mai limpede, proaspăt şi spontan ca un sifon ţinut la gheaţă. Un simulant perfect.

Toto s-a grizat cât îi stă bine omului la chef, mama se mulţumeşte cu o figuraţie graţioasă. Se simte admirată, chiar adorată. Cu toată obiectivitatea, e o gazdă strălucitoare, cam trecută dar nescuturată. Îţi face plăcere s-o priveşti şi e imposibil să nu regreţi pentru ea rozalbele zile de april, de odinioară.

Sună telefonul. Toto se duce să răspundă la cel din bucătărie. Sanchi, să audă mai bine, fără a cere să se facă linişte. Schimb de priviri între mine şi Bădoiu. Un vag sentiment de artificial îmi bate la uşă. Se instalează de-a binelea, când surprind privirea îndreptată de mama lui Toto. Încordată, neliniştită.

— Regretă, dar e reţinut. Un milion de scuze, felicitări şi sărutări de mâini... Ne explică: Aşteptam un bun amic...

Tonul se vrea indiferent. Ca stare de spirit, dă impresia unuia care face eforturi să depăşească un moment neplăcut, să disimuleze o preocupare, să nu se observe că îl frământă ceva.

— Ce spui, iubito, ne aşezăm?

O masă de peşte. Pescărie multă şi fină. Fructe de mare, icre de Manciuria, nisetru au gratin, şalău bonne femme...

— Aveţi o slăbiciune, constat.

Toto zâmbeşte larg, dezvăluind cea mai splendidă pereche de dinţi din viaţa lui. Imposibil ca precedenţii să fi fost mai frumoşi!

— Celia vrea să slăbească şi m-a convertit şi pe mine!

Mama dă din cap şi repetă creveţii cu maioneză. Bădoiu abia se atinge de mâncare. Îi place să-şi facă plinul pe stomacul gol, başca faptul că farafastâcurile nu-l mişcă. Bucatele lui preferate sunt de ospătărie naţională — un arşin, doi de cârnaţi, ciorbă de burtă, ciolan cu fasole, tuslama... Nu scap ocazia şi trag pe temă. Tema peştilor.

— Mi-am închipuit că, în general, aveţi un penchant pentru... lumea acvatică... Râd şi mă întreb singur unde e bancul? Am admirat peştişorii din vitrina magazinului. Când eram puşti, îmi doream grozav să am un acvariu...

Mama cască ochii, clămpăne din genele fantastice:

— Când ţi-ai dorit tu peşti, Bob? E prima oară când te aud!

Se simte puţintel atinsă. Pentru ea, a constituit totdeauna un izvor de nesecată mulţumire faptul că nu mi-a refuzat nimic. Şi chiar aşa a şi fost.

— Constituie un punct de atracţie, ne explică Toto turnând în pahare un vin alb de Rin, şi se vând foarte bine.

Mama intervine:

— Lasă că îţi şi plac, voiai să-mi aduci şi mie. Numai când văd cuştile alea cu apă în care mişună tot felul de lighioane anormale, mă indispun.

Toto zâmbeşte, dar nu-i zâmbetul lui:

— Exagerezi scumpa mea. De altfel, intenţionam o simplă atenţie.

Subiectul nu-i face plăcere. Bădoiu nu-i lasă timp să treacă la altceva:

— Formidabilă idee! Jupâne, dă-mi voie să te pup! Săptămâna viitoare e ziua lui fiu-meu, împlineşte doişpe ani. Nu ştiam ce cadou să-i fac. Cred că i-ar plăcea vreo câţiva peşti exotici.

Toto decretează:

— Poţi să fii sigur! Copiii sunt clienţii noştri cei mai buni.

— Tu ce zici, Boabe? O nimeresc?

De faţă cu mama, nu-mi spune niciodată Hercule, Tarzan etc. O menajează. Presupune că biata a comis un rateu şi încă nu s-a consolat. Rahat! Povestea ei preferată e Tom Degeţel.

— La ţanc! marşez. Mai ales ăia negri, paietaţi, sunt fabuloşi!

Toto mă priveşte iute. Aş vrea să pot descrie scurtătura aia de privire. Tăioasă, ascuţită, pătrunzătoare ca lama unui floretist. Sclipăt de secundă, după care pleoapele grele, de băutor încercat coboară. Surâsul rămâne însă la fel de amabil:

— Dragii mei, vă servesc oricând, cu plăcere... Ce spui, iubito, de nişte cafeluţe?... Stai cuminte, le prepar eu.

Bădoiu îl urmează cu paharul în mână:

— Dacă nu te inoportunez, vin să-ţi ţin de urât.

Rămân singur cu mama. Îşi petrece braţul pe sub al meu.

— Cum îl găseşti?

— Un tip şic. Îmi place. Tu