— În măsura în care poţi cunoaşte pe cineva în douăzeci şi trei de zile! Dar nu vreau să-mi bat capul, abia dacă ne cunoaştem pe noi înşine.

— Ai dreptate. În general însă, nu înţeleg de ce trebuie să vă grăbiţi.

— Dacă îmi spui asta, înseamnă că nu eşti tocmai mulţumit. Eu sunt femeia impulsurilor, am procedat ca atare de când mă ştiu şi consider că n-am greşit. De câte ori am plecat din viaţa unuia sau altuia dintre soţii mei, nu am făcut-o realizând că aş fi comis vreo eroare iniţială. Realizam însă că aş greşi continuând. Înţelegi?

— Pe tine te înţeleg...

— Nici la Toto nu-i complicat. A făcut un coup de foudre, dă-mi voie să nu mă înşel. E ceva care nu i s-a întâmplat de mult şi are aproape şaizeci de ani. Vrea să se bucure din plin de ceea ce i-a rămas, să prindă timpul ca pe un tren din mers. Nu-şi mai poate permite să aştepte, să-l irosească. E obsedat de ideea că trebuie să profite la maxim de toate ofertele care se ivesc. Ştii, Bobiţă, omul acesta nu se va sătura niciodată de viaţă...

— Asta-i foarte bine, nici tu nu eşti altfel.

Îmi zâmbeşte uşurată:

— Începuse să-mi fie greu să trăiesc fără afecţiunea cuiva. Toată viaţa mea am fost adorată...

— Ştiu, mamă.

— Şi Toto mă divinizează! Surâde cochet: Nu sunt sigură că are motive, dar sunt absolut sigură că nu are nici un motiv să mă mintă.

...Cafeaua emană o aromă de bun şi veritabil. Babuinul ocheşte o sticlă de Jamaică în bar, şi asta veritabilă. E atât de entuziasmat, că acceptăm şi noi câte un degetar în ceşti. Toto o învăluie pe mama într-o privire luminoasă:

— Ei, am trecut examenul?

I s-a strecurat un fior în glas, care mă pătrunde şi pe mine. Mă simt de-a dreptul emoţionat. Alcoolul adaugă un diez în plus şi exclam:

— Cu bile albe!

Bădoiu îşi freacă mâinile, ca după o afacere izbutită:

— Ura! Ce mai bem pe chestia asta?

Toto îşi deschide braţele, îmbrăţişează încăperea. E ospitalier până în vârful pantofului italian, care costă cam două sute de dolari.

— Dragilor, barul vă stă la dispoziţie. În ce mă priveşte, rămân la vinişorul meu de Rin. Cândva, eram şi eu un acrobat, dar acum nu mai rezist la extravaganţe.

Bădoiu descoperă o sticlă de brandy, Cognac des Ducs. L-am întâlnit în cărţi, ca şi pe mai plebeianul Pernod al lui Maigret, dar n-am consumat niciodată. Accept din curiozitate câteva picături. Ciupeşte ca o limbă de şarpe, dar are catifea. Babuinul exultă:

— Jupâne, eşti o comoară! Şi un om fericit. Ar trebui să dai lecţii.

Toto zâmbeşte îngăduitor, convins că Bădoiu s-a pilit. Se adresează galant maică-mii:

— Tu ce părere ai, Celia?

— Că fiu-meu e un afurisit. Cei mai drăguţi prieteni îi ţine ascunşi doar pentru el!

Babuinul mai trage o doză, cuprinde umerii lui Toto:

— Pe Bob îl cunoaştem, dumneata însă, nene, mă fascinezi! Eşti pentru mine, ce să-ţi zic... ca o revelaţie! Matale îţi zici acum că am cam luat la bord, dar ţi-o pot repeta şi treaz. N-am întâlnit în viaţa mea un tip... echivalent!

— Eşti drăguţ.

— Nu-s drăguţ, n-am fost nici când orăcăiam cu fundă roşie la boneţică, dumneata eşti formidabil!... Apropo, cum îţi veni ideea asta cu institutul de beauté pentru Azorela şi Grivei? Absolut ge-ni-al! Am văzut ce dever ai...

— O meserie ca oricare alta, nimic extraordinar. Se practică în Occident încă din secolul trecut, fără ca nimeni să ciulească urechile. Meritul meu a fost că m-am orientat, că am fost primul...

— Nu fi modest, intervine mama, ţi-a trebuit curaj. Ai investit puţinul pe care-l aveai într-o întreprindere fără altă perspectivă decât ironii ieftine. Cine îşi închipuia, pe mizeria de la noi, că se vor găsi clienţi dispuşi să cheltuiască pe zulufii lui Bijulică!

— Corect, apreciez.

Toto scoate din bar o cutie de havane. Jubilez, am câştigat pariul cu mine însumi, de-acum trei ceasuri... Deschide, invită, îşi aprinde una şi începe să pufăie satisfăcut.

— Corect, la o privire superficială. Marii victorioşi, indiferent de domeniu, au fost, mai înainte de toate, buni psihologi. Ca să te poţi folosi de oameni, trebuie să-i cunoşti!

Bădoiu spiralează extaziat cu havana prin aer, ca un ţuţăr: "Fii atent, neamule, ce dă ăsta din el!!!"

— Cu ani în urmă, îşi continuă teza Toto şi simţi că plezneşte de voluptate, am cunoscut o cucoană. Pensionară, suferindă, chintesenţa mizeriei materiale şi a degradării fizice. Datorii la bloc, haine ponosite, mese pe sponci sau chiar sărite, ace de siguranţă... Multe, multe ace de siguranţă!

Mama se miră:

— Nu văd ce caută aici acele de siguranţă!?

Toto o cuprinde tandru pe după umeri:

— Scumpa mea, acul de siguranţă e simbolul mizeriei. Acul de siguranţă omniprezent, omnipotent, folosit în cantităţi industriale.

— Dacă vrei să înduioşezi, spune-i mizerie. Oricine îţi va spune însă că-i vorba numai despre neglijenţă şi nesimţire. Când ţi-e lene să coşi, bagi acul de siguranţă. Comod şi rapid!

— Ăsta-s eu! se hlizeşte Babuinul.

În ce mă priveşte, îl urmăresc curios pe Toto evoluând în postură de filozof. Observaţiile lui nu sunt lipsite de miez. Surâde:

— Să coşi... De acord, dacă mai ai ce coase. Ce te faci însă, când ţi s-a rupt fermoarul de la şoşoni? Şoşoni care nu se mai poartă de patruzeci de ani, cizmarul te trimite la plimbare doar când îi vede, iar tu nu ai bani să-ţi cumperi cea mai ieftină pereche de ghete? Tot aşa nu ai bani să repari cordonul de la geantă, nici să-ţi iei o altă fustă. Asta o ai de treizeci de ani şi nu te mai cuprinde. Sau ţi s-a rupt elasticul de la chiloţi...

— Ce oroare! se sperie mama.

Toto se depărtează, ca şi cum ar vrea s-o vadă mai bine:

— De ce? Spune-mi cum ai proceda tu, neavând bani pentru un metru de elastic? Dă-mi altă soluţie!

— Ai dreptate, decretează Bădoiu. Zi-i de cucoană...

— Avea un pechinez, Mugurel. Masa lui zilnică se compunea din o sută de grame de mezeluri mai puţin grase şi două prăjituri de cofetărie. Atât vreau să vă mai spun! Nu o dată stăpâna