— Te-ai gândit bine, spune maşinal Babuinul apreciind din ochi cât a mai rămas în sticla de Armagnac.

— Să te orientezi, asta-i totul, conchide modest Toto. De exemplu, n-aş fi încercat o asemenea afacere în mediul rural unde animalul, ca şi femeia, sunt simple mijloace de producţie. Arătaţi-mi şi mie un singur ţăran care-şi duce câinele bolnav la veterinar. Dacă-i zici de coafor, râde o săptămână chiar dacă a murit ta-su'!

— Chestiune de mentalitate, educaţie şi chiar rafinament, decide Bădoiu cu o suficienţă de casă regală. Dar apropo de câini... Am văzut la matale în salon, un soi foarte interesant. Cenuşiu, cam costeliv, cu o moacă al naibii de ciudată...

— Nu-mi dau seama la cine te referi. Trec atâţia pe la noi...

— Imposibil, respinge Babuinul, tipul e inconfundabil! Are fizionomie umană, te-aştepţi să deschidă gura şi să vorbească. N-am pomenit asemenea rasă, de aia eram curios...

Îi strecor o privire asasină. Prea licitează! Toto ştie că suntem poliţişti şi boul îl bagă la idei, interesându-se de câinele lui Ţeastă.

— Eu cred că ştiu despre cine e vorba, declară cu nonşalanţă mama. M-a izbit şi pe mine expresia. În special, când te priveşte, îţi dă frisoane. Cred că-i o corcitură, ogar şi încă ceva... Nu l-ai întrebat pe stăpân?

Abia mă abţin să nu sar de pe scaun. Babuinul, ca să fie mai sigur, îşi înfige cazmalele în perna canapelei. Toto ridică din umeri:

— Voi îmi vorbiţi despre nu ştiu ce grozăvie a naturii! Toţi câinii, dacă-i priveşti cu înţelegere, au expresii omeneşti. Bănuiesc că vă referiţi la un doberman de la Ambasada Belgiei.

Mama are un stil al ei. Ori se dezinteresează complet de o chestiune, cât de majoră ar fi, ori — cât de nesemnificativă — nu se lasă până nu o lămureşte.

— Doberman?! Păi dacă ăla e doberman, eu sunt Iosif Vissarionovici!

Toto o bate liniştitor pe mână:

— Bine, scumpo, cum spui tu, nu-i doberman, deşi ai recunoscut singură că nu te pricepi.

— Şi aşa este, nu mă pricep, dar din întâmplare, am avut un doberman în familie. L-a adus unul din soţii mei. Tudor, medicul, nu-i aşa, Bob?

Nu medicul îl adusese, ci regizorul de circ. Discuţia în sine e deplasată şi nu o contrazic. Se corectează ea însăşi, cu o seninătate care mă perplexează.

— Cred că am confundat. Tudor a venit cu ghemul ăla alb, Loulou de Pomeranie. Dobermanul era al lui Mitică... Explică pentru cine nu ştie: Căpitan de cursă lungă, am primit chiar zilele trecute de la el o ilustrată din Thailanda. Uite unul care nu osteneşte să vânture lumea!

Fac feţe, feţe. Mama nu-i proastă şi nici beată. Are doar o viziune originală asupra lumii. Atâta tot!

Soneria. Ne privim toţi miraţi şi reflex, ceasurile. Douăzeci şi cinci de minute peste miezul nopţii.

— Curios, constată Toto şi se duce să deschidă.

Tot act reflex, îl urmăm. Un puşti de vreo şaisprezece ani, în uniformă de comisionar, ţine în braţe un coş cu flori de dimensiuni impresionante.

— Pentru doamna Celia Costea... Dacă vreţi să semnaţi...

Mama, surprinsă şi încântată, preia coşul. Toto a rămas în pragul uşii, căutând o bancnotă pentru băiat. Aud un susur de şarpe, apoi încă unul. Mă uit intrigat spre vestibul. Toto basculează, şi-a pierdut echilibrul şi încearcă să se agaţe de canaturi. Se prăbuşeşte greoi.

***

A primit două gloanţe, dar mai respiră. Mama e pierită, băiatul cu florile lipeşte zidul îngrozit.

— Chemaţi Salvarea!

Le dau în fugă numărul serviciului privatizat; verificat sunt prompţi, nu aşteaptă parastasul de trei zile, ca să vină să constate decesul.

Bădoiu a şi zburat peste trupul lui Toto, prăbuşit în prag. Blochează liftul şi o ia la goană pe scări. La vale. Eu, în sens invers, urc. Pe undeva, tot a întins-o tipul! Doar dacă nu are complici în bloc, care-l aşteptau cu uşa apartamentului întredeschisă şi cafeaua aburind pe masă. Imobilul are şapte etaje. Mama stă la patru. Când ajung la şase, mă opresc. Aş avea timp şi de o ţigară. Pe aici s-a evaporat pistolarul. Fereastra care dă pe scări e deschisă. În canat, sunt înfipte ghearele unei ancore. De ancoră, fireşte, spânzură o frânghie. Frânghia duce la fix în curtea interioară.

Scenariul e simplu, limpede ca după o baie cu Bona Prima. S-a lucrat în plină noapte — libertate de acţiune. Care doarme, care urmăreşte un thriller la televizor. Trafic, mişcare prin bloc — zero! Asasinul intră deci fără probleme, îşi pune la punct instalaţia de evacuare şi aşteaptă sosirea comisionarului. Comanda la florărie a făcut-o un complice sau chiar el însuşi, indicând ora obligatorie la care să fie predat buchetul. Băiatul sună la uşă, victima deschide. Inerent, se consumă nişte secunde pentru reglarea afacerii: surpriză, recepţie, semnat, bacşiş. Asasinul îşi reglează tirul şi... pac! pac! cu silenţiosul. Panică, blocaj, derută — alte câteva secunde. Killerul ia scările în piept, îşi dă drumul pe frânghie şi salută din mers. În stradă, îl aşteaptă maşina cu motorul în funcţiune şi bine uns cu gaz. A devenit nălucă, înainte ca Babuinul să fi ajuns la uşa blocului. Bietul aleargă acum după eventuale, cât de infinitezimale urme. Aş paria, dar n-am cu cine, că pistolarul cel rău a şi ajuns în blonde şi proaspete braţe. Deshabillé-ul e de la Dior, atmosfera — din cinematograful de noapte. O gură de whisky şi un telefon laconic către boss. O singură emisie vocală: All right!

Chiar dacă lucrurile nu stau întocmai la silabă (ne-au zăpăcit filmele, gândim în clişee intens comercializate), poate doar pălăria e schimbată. Apropo de même Jeanette. Că n-o fi whisky, o fi vodcă. Nu Dior, ci Lacroix sau alt izmănar iscusit.

Mă întorc în apartament. Brancardierii au şi sosit, încarcă victima. Agitaţie pe palier, cu ţâţâuri, bigudiuri, cold cream, papuci cu monturi şi burţi vărgate, şic ante '90. Aveţi idee cât costă o pijama azi?

Puştiul de la florărie îşi pipăie circular şapca. Nu ştie ce să facă şi nu-i spune nimeni. Mă abordează timid:

— Trebuie să plec, domnule, mai am nişte comisioane...

— Mai aşteaptă o clipă!

— Îmi pierd slujba. Pe patron nu-l interesează nimic,