Mama e albă ca prima ninsoare. Mă trage de o parte:

— Crezi că e cazul să merg şi eu?... Vreau să zic cu Salvarea.

— Dacă supravieţuieşte, ar face o bună impresie.

— Mi-ar trebui puţin bagaj, nu sunt pregătită.

— Nimeni nu-i pregătit în asemenea situaţii. Nu-i picnic. Te duci sau nu.

Ca întotdeauna, îşi ascultă instinctul. Pleacă cu Salvarea. Cu kimonoul împurpurat şi candelabrele de cristal în urechi, va face senzaţie la spital. Nu uită să ia bani la ea. Bravo mamă, nu te pierzi cu firea! Un cap de andaluză care-a stat întotdeauna pe umeri zdraveni.

Năvăleşte Bădoiu. Gâfâie ca un tractor:

— L-am scăpat, paştele mă-sii!

Îi desluşesc în câteva cuvinte trucul folosit de killer. Dă o fugă pe scări, să vadă cu ochii lui, eu mă ocup de comisionar. Îi iau datele, numele patronului etc. şi îi dau drumul. Când nu-i pe drum, aşteaptă comenzi îndeplinind servicii de om la toate. Dacă apare ceva, schimbă straiele, ia zarzavatul şi-i dă bici, colo sau dincolo, prin Bucureşti. Comanda de acum, pentru doamna Celia Costea, a fost făcută telefonic, la nouă seara.

Hm, conchid, itinerarul serii a fost decis încă de acum patru ore. Pe când eu mă minunam de pantofii de două sute de dolari ai lui Toto, iar Babuinul, la oglinda din baie, că ce frumos îi vine lui cu papion! Cea din baie pentru că e singura din casă. La cinci pensii alimentare, şi peria de dinţi e ipotecată!...

Bădoiu s-a întors. Se trânteşte pe canapea:

— Afurisită zi! Tu ce crezi că urmăreşte Ţeastă? De ce-i coseşte aşa, la rând?

— E speriat. Să lichidezi pe cineva în prezenţa a doi poliţişti înseamnă că timpul presează, iar mata ai intrat în panică. Nu aplici procedura de urgenţă decât în cazuri extreme. Toto...

— Stai! mă opreşte. Ce dracu' se aude?

Rămânem tablou. Natură moartă. Că a venit echipa operativă, normal. Ce caută însă, maiorul Demetru? Cine l-a informat şi de ce a ţinut să se deplaseze în toiul nopţii întru constatări de visu?! N-a făcut-o niciodată până acum. Simt în cap un bărzăune nervos. Bâzâie motorizat, între Dealul Mitropoliei, Piaţa Victoriei şi Cotrosoir. Punct terminus, undeva, peste graniţă.

Prezenţa lui Demetru mă indispune. Nici Bădoiu nu pare mai fericit. Dintâi, se simte jignit. Suliţă se uită fix stupefiat la papionul lui, pe urmă coboară de-a lungul costumului prea valabil, pe bune, până la bombeuri. De fel, Babuinul e neglijent, iar la croitor nu-i vecin de cabină cu Albert de Monaco. Totuşi, surpriza groasă afişată de Suliţă poate inflama şi orgolii mai modeste. N-ar arăta mai perplex, nici dacă l-ar vedea pe Mihai Viteazul sărind de pe cal la Universitate.

Pentru moment, ne abandonează. Se uită în jur, tocând interiorul cu privirea. E departe de ceea ce înţelege el printr-o casă cumsecade. Cu mâinile la spate, reconstituie meniul serii. Nu-i greu. Resturile festinului se află încă pe masă, pe barul deschis — pădure de sticle şi pahare din şi cu care s-a degustat. Sila ce i se citeşte pe obraz e fără de margini. Se răsuceşte brusc spre noi. Vibrează ca o panteră flămândă:

— Ce cauţi aici?

Babuinul arborează zâmbetul pe care scontează sută la sută. Scoate din sărite şi sfinţii de pe zidurile bisericii:

— Ne aflăm în calitate de invitaţi.

— E locuinţa mamei mele, explic. A fost o petrecere de familie.

Sprâncenele îi sar şi înţepenesc la rădăcina părului:

— Mama dumitale?!

Se minunează de parcă i-aş fi zis că e Jeanne D'arc.

— Da, ea.

— Unde e?

— A însoţit victima la spital.

— În ce calitate?

Dau vag din mână:

— Un gest de prietenie... ceva cât se poate de omenesc.

Babuinul precizează:

— N-a cerut voie de la nimeni!

Un chicotit iute reprimat în grupul operativ care s-a masat în vestibulul spaţios, aşteptând dispoziţii. Ochii lui Bădoiu scapără de maliţie, îl arde o dorinţă sadică, sfâşietoare de a-l scoate de pe şine. Iar când are galerie, nimic nu-l mai poate opri.

Glasul lui Suliţă, tăios oricum, devine acid sulfuric:

— Rezervă-ţi spiritele pentru Ansamblul artistic!

Babuinul recunoaşte ca omul modest şi cumsecade:

— M-au dat afară. Cică, nu corespund.

— Nu-i singurul domeniu!

— Aşa e. Nu m-au primit nici în corpul de balet...

Îşi toarnă ostentativ vodcă în cel mai mare pahar aflat la îndemână. Pentru Suliţă e deja prea mult. Explodează:

— Cum îţi permiţi?

— Scuzaţi-mă, sunt în afara orelor de serviciu. Persoană privată.

— Ieşi!!!

Cuvântul străpunge ca un laser. Cu o linişte calculată, Babuinul mai ia o înghiţitură şi abandonează paharul. Îşi îndreaptă papionul, trage de reverele hainei, îşi netezeşte părul la tâmple. Juri că se crede la fotograf.

— În măsură să mă dea afară ar fi numai gazda...

— Ieşi! Până la alte sancţiuni, eşti suspendat!

— Am înţeles, domnule maior!

Continuă să surâdă nonşalant şi părăseşte zona cu paşi voit lăbărţaţi. Operativii îi fac cărare, lipseşte doar covorul roşu. Le aruncă din mers, suficient de răspicat ca să fie înregistrat de Suliţă:

— Vă pierdeţi vremea aici. Căpitanul Costea şi cu mine suntem pe fază de la ora douăzeci. Cercetaţi fereastra de palier, de la etajul şase, treptele şi curtea interioară...

Taman acum se găsi şi mama să se întoarcă. Mi se aruncă de gât şi zău că-i aud bătăile inimii.

— E la reanimare. Trăieşte!

Toţi o privesc holbaţi. În kimonoul japonez, cu cerceii grei de cristal, tunsă la şmecherie şi cu obrazul însufleţit de emoţie face efect! Oricum, o prezenţă neaşteptată. Îmi debitează dintr-o suflare:

— ...două gloanţe. Unul s-a oprit în plămân. Celălalt nu ştiu exact.... E grav. Se va încerca imposibilul, am omenit peste tot... Cred că eram prea fericită... Am venit doar să mă schimb şi mă întorc la spital!

Ochii îi alunecă peste umăr şi, în sfârşit, realizează asistenţa. Privirea îi rămâne la Suliţă. E o femeie care în viaţa ei nu s-a cenzurat. Nu ştie ce-i aia gură cusută, nici limbă înnodată. Clămpăne din genele de doi centimetri:

— Cine-i ăsta? Ce caută aici? Doamne, sunt şi aşa destul de ocupată!

— E Poliţia, mamă, domnul maior Demetru.

— Aşa e, m-am zăpăcit. I-a chemat Salvarea... Tentativă de crimă! Tot nu-mi vine să cred...

Nici lui Suliţă. Că asta ar fi mama. O cercetează cu o privire indiscretă, nepoliticoasă. Probabil,