şi-o închipuie umblând desculţă prin casă şi cu basma. Când colo, are în faţă un star de cinema. Ăsta a fost stilul maică-mii din totdeauna. Cam "zgomotos", zic unii, à la Liz Taylor, dar îi stă bine. Faptul că nu se machiază excesiv o salvează de ridicol în peisajul mentalităţii primitive de la noi. Dacă pui o pălărie roşie după ce ai împlinit patruzeci şi cinci de ani, lumea se uită oblic: "face pe tinerelul... pe tinerica." Fireşte, mama are suficientă minte ca să nu mai îmbrace tiroleze sau rochiţe marinar. Poate un spielhosen...

Dispare după draperia care separă dormitorul, înainte ca Demetru s-o poată opri. Relatez succint filmul serii şi Suliţă se deplasează cu echipa la etajul şase. Eu urmează s-o reţin pe mama, în caz că vrea s-o tulească înainte de a o lua el la întrebări. Se întoarce după circa zece minute. La ţanc, mama tocmai iese de după draperie. Şi-a pus pantaloni albi, balerini şi o bluză amplă cu carouri roşii şi negre. Sacul de pe umeri completează impresia: dă o fugă până la Lacuri, unde s-a deschis sezonul de ştrand. Ca să fim oneşti, ce putea să îmbrace? Rochie neagră cu perle la gât? Ca şi cum n-ar fi suficient aerul "Arminden la iarbă verde", mai e şi îmbujorată, ceea ce o face să pară foarte tânără.

— Bob, comandă-mi te rog, un taxi!

— Un moment, doamnă, intervine Suliţă, trebuie să-mi răspundeţi la câteva întrebări.

— Acum?!

— E absolut necesar.

— E absolut ridicol! Viitorul meu soţ se află pe masa de operaţie şi dumneavoastră încercaţi să mă reţineţi. Poate că sunt ultimele lui clipe! Bob, te rog...

— Doamnă, nu mă siliţi să recurg la altfel de măsuri!

I-ar trebui considerabil mai mult ca s-o impresioneze. Dacă ar cunoaşte-o câtuşi de puţin, ar şti că nu s-a născut încă persoana care s-o determine s-o ţină hăis!, când ea a apucat-o cea!

— Ce o să-mi faceţi? Mă arestaţi?

Suliţă hotărât nu mai raţionează:

— Dacă e cazul...

Mama îi lansează un zâmbet de înaltă societate:

— Domnule maior, nu vă faceţi de râs! şi se îndreaptă hotărâtă spre telefon.

— V-am avertizat!

La Suliţă, incidentul s-a transformat într-o chestiune de ambiţie, de dres busuiocul faţă de subalterni. Capsat de Bădoiu, tratat de maică-mea cu princiară indiferenţă, ca să nu zic de rahat, a pierdut Nordul. În realitate, nu o poate obliga să stea acum la conversaţie. Mai ales că eu, martor ocular al evenimentelor, sunt în măsură să dau cele mai competente informaţii. Incontestabil, audierea ei e importantă, dar suferă o amânare. Rostesc moale:

— Mamă, e o chestiune de câteva minute...

Demetru mi-o retează:

— Asta eu o decid!

Ochii maică-mii au devenit văpăi. Se propteşte în faţa lui Suliţă. Trebuie să ridice capul ca să-i atingă privirea:

— Nu şi în locul meu, domnule maior. Indiferent de consecinţe, am plecat. În clipa asta! Şi tot indiferent de consecinţe, trebuie să vă spun că îl compătimesc pe fiul meu că se simte obligat să suporte un şef ca dumneavoastră. Imposibil!... Nu-ţi bate capul, Bob, găsesc taxi la Statuie!

Se topeşte, sprintenă ca o libelulă. Suliţă respiră greu, de parcă s-ar strădui să înghită un scaiete.

— Ultraj! Refuz de cooperare cu autorităţile! Vom mai discuta!

Cachi! Nu sperie nici un gândac mort. Baiul e că s-a obişnuit prost. Toată lumea stă drepţi în faţa lui. La serviciu — subordonaţii, acasă — familia, care nu merge la WC fără aviz prealabil. Cu superiorii se descurcă, pentru că austeritatea şi aerul inflexibil impresionează totdeauna. Ceva îmi spune că, în spatele platoşei de invulnerabilitate, Robespierre ăsta ascunde niscai vicii. Nasoale de tot. Cel puţin, aşa mi-ar plăcea.

Suliţă concluzionează:

— O persoană recalcitrantă, lipsită de răspundere civică.

— Permiteţi să raportez: nu a trăit niciodată în relaţii de subordonare, nu-i obişnuită să primească ordine...

— Aşa, va să zică! Găseşti că-i un comportament normal?!

— Scuzaţi-mă, nu sunt în măsură s-o judec. Adaug moale: Nu-i sub tutela mea.

Mă măsoară dintr-o parte, cu dispreţ nimicitor:

— Îţi permiţi să faci spirite cu mine? Te-ai luat după Bădoiu?! Unde e să...

— Iacă-tă-mă-s!

E chiar în prag. Cu un aer victorios şi papionul strâmb, gata să cadă.

Suliţă începe să ţipe. Prima oară de când îl cunosc. Glasul baritonal are registru limitat şi se pierde la acute. Rezultă ceva, fioros, de pasăre rănită:

— Ce cauţi aici? Eşti suspendat!

Babuinul plasează una din reverenţele lui. Un pachiderm încercând graţii de gavotă:

— Scuzaţi-mă, domnule maior, mă aflu aici în calitate de prieten de familie.

— Iar aici are loc o anchetă oficială, aşa că te poftesc să ieşi afară.

— Tocmai în interesul anchetei m-am întors. Am de făcut o comunicare importantă.

Precis a descoperit ceva. Orgoliul lui Suliţă a încasat însă prea multe upercuturi azi, pentru a-i mai îngădui să fie lucid. Face un pas înainte. Cuvintele explodează obuz:

— Nu mă interesează! De fapt, în întreaga dumitale activitate, n-am întâlnit decât nesubordonare şi crasă incompetenţă. De data asta, s-a isprăvit. Ieşi sau dispun să fii arestat!!

Babuinul dă din umeri:

— Voia domniei voastre...

Îmi face cu ochiul şi dispare.

 

 

 

JOI

 

Ce zi o mai fi şi asta? Procedez aidoma miliardelor de oameni, indiferent de meridian, etnie, număr de clase primare etc., care-şi dau bună dimineaţa: mă uit în primul rând, pe geam. Cum e timpul?... Însorit.

Oftez şi mă urnesc anevoie din pat. Azi-noapte, m-am culcat la trei jumate. Practic, l-am ţinut pe Suliţă de coadă care, el însuşi, se învârtea în jurul cozii. A scobit ca un idiot apartamentul maică-mii unde nu se petrecuse nimic concret, iar asasinul nu-i trecuse pragul. Pe urmă, s-a ţinut de capul operativilor. În curtea interioară, până şi găurile de şobolan au fost trase în poză, când itinerarul de retragere al killerului era mai evident decât trasat cu creta: şi-a dat drumul pe frânghie, a traversat în fugă curticica şi pe-aci ţi-e drumul, pe ieşirea de serviciu a blocului. Frecangeală pe fiecare centimetru pătrat, de parcă ăla ar fi ambiţionat musai azi-noapte să lase urme în toate punctele cardinale. Nu ştiu ce a urmărit cu demonstraţia asta de conştiinciozitate profesională, fiindcă, am mai spus-o, Suliţă nu-i prost meseriaş, într-atât de redus încât să nu-şi dea seama că se pierdea timp de pomană.

Intru