fi luxat iarăşi glezna sau ceva asemănător. Călăreşte totuşi bine, mai zise Phillpot. Am văzut-o eu. Nu pot să cred că e vorba de un accident.

— Accidentele se pot întîmplă oricînd, am continuat eu.

Am condus destul de repede şi am ajuns pe drumul ce şerpuia pe dealurile deasupra proprietăţii noastre, uitîndu-ne în jur în vreme ce mergeam Din cînd în cînd ne opream şi întrebam oamenii pe care îi întîlneam. De la un om care săpa turbă avuserăm primele veşti.

— Am văzut o fată călare, da, zise el. Cam două ore să fie sau mai mult. Am vrut s-o opresc, dar galopa. Părea să nu vadă pe nimeni.

— Hai mai bine acasă, propuse Phillpot, s-ar putea ca acolo să ştie mai multe despre ea.

Ajunserăm acasă, dar acolo nimeni nu ştia nimic. Îl trimiserăm pe fecior călare spre ţinutul mlăştinos s-o caute pe Elite. Phillpot telefonă şi el acasă şi trimise şi de acolo un om. El şi cu mine o luarăm pe cărare în sus prin pădure, pe cărarea pe care Ellie o lua de obicei şi de unde se ajungea pe dealurile neîmpădurite.

La început nu văzurăm nimic. Pe urmă o luarăm pa la marginea pădurii pe unde se întîlneau şi celelalte cărări şi aşa o găsirăm. Văzurăm mai întîi ceea ce părea o grămadă de haine în dezordine. Calul se întorsese şi stătea păscînd lîngă acea grămadă în dezordine. Am început să alerg. Phillpot mă urmă mai repede decît puteam să cred că ar fi putut s-o facă un om de vîrsta lui.

Era acolo – zăcînd într-o grămăjoară dezordonată – cu faţa ei mică întoarsă spre cer. Am îngăimat:

— Nu pot… nu pot… şi mi-am întors faţa.

Phillpot se duse şi îngenunche lîngă ea Se ridică aproape imediat.

— Trebuie chemat un doctor, zise. Shaw. E cel mai aproape Dar nu cred să mai fie nevoie, Mike.

— Vrei să spui că e moartă?

— Da, zise dînsul, nu are rost să-ţi spun altceva.

— Oh. Dumnezeule!, gemui şi mă întorsei. Nu pot să cred asta. Nu, nu, Ellie.

— Hai, ţine asta, zise Phillpot.

Luă o sticlă din buzunar, o destupă şi mi-o întinse. Am luat o duşcă bună din ea.

— Mulţumesc, i-am spus.

Tocmai atunci apăru şi feciorul, iar Phillpot îl trimise să-l aducă pe dr. Shaw.

 

 

18

 

Shaw apăru într-un Land Rover vechi. Presupun că era maşina pe care o folosea pentru a vizita fermele izolate pe vreme rea. De-abia se uită la noi. Se aplecă imediat deasupra Elliei. Pe urmă veni şi la noi.

— E moartă de cel puţin trei sau patru ceasuri, zise el. Cum s-a întîmplat?

I-am povestit cum Ellie a plecat pentru plimbarea călare pe care o făcea de obicei după micul dejun.

— A mai avut accidente pînă acum în timpul plimbărilor călare?

— Nu, călărea bine.

— Da, ştiu acest lucru. Am văzut-o o dată sau de două ori. Călărea de cînd era copil, am înţeles. M-am întrebat dacă s-ar fi putut să aibă un accident în ultima vreme, un accident care să-i fi afectat cumva îndemînarea. Dacă s-ar fi speriat calul.

— De ce să se fi speriat calul? E un animal liniştit.

— Calul n-are nici o vină, zise Maiorul Phillpot. Nu e un exemplar nervos Şi-a rupt Ellie ceva?

— Nu i-am făcut un examen medical complet, dar fizic nu pare să aibă ceva. S-ar putea să aibă totuşi ceva intern. Şi pe deasupra un şoc...

— Dar nu se moare dintr-un şoc, am zis.

— Oamenii mureau din cauza unui şoc pe vremuri. Dacă ar fi avut şi o insuficienţă cardiacă.

— În America spuneau că ar fi avut o afecţiune cardiacă — o inimă slabă — sau cam aşa ceva

— Hîm. Eu n-am prea găsit aşa ceva cînd am examinat-o. Cu toate acestea, nu avem o cardiogramă. Şi nici n-ar avea vreo importanţă acum O să ştim mai tîrziu. După anchetă.

Se uită la mine cu atenţie, apoi mă bătu pe umăr.

— Du-te acasă şi bagă-te-n pat, zise. Dumneata eşti cel care suferă de-un şoc.

În felul ciudat în care se ivesc şi se adună oamenii ca din pămînt, ne pomenirăm cu doi, trei oameni care apărură lîngă noi Un excursionist, care se abătuse din drumul lui, văzîndu-ne grupul, o femeie îmbujorată care se ducea la o fermă pe scurtătură şi o bătrînă. Se scoaseră exclamaţii şi se făcură presupuneri.

— Sărmana doamnă tînără

— Cît e de tînără! A fost aruncată de pe cal, nu-i aşa?

— Ei, niciodată nu ştii cînd e vorba de cai

— E d-na Rogers, stăpîna de la „Turnuri” americanca.

După ce toată lumea scosese o exclamaţie şi se mirase, bătrînul care lucra pe drum vorbi. Ne furniză informaţii. Dînd din cap ne spuse:

— Trebuia să se-ntîmple, să se-ntîmple.

— Ce să se-ntîmple?, întrebă doctorul cu o voce aspră, întorcîndu-se spre el.

— Am văzut calul fugind de parcă mînca pămîntul!

— Ai văzut-o pe doamnă căzînd?

— Nu, n-am văzut-o. Călărea pe la marginea pădurii cînd am văzut-o şi pe urmă m-am întors să tai pietrele pentru drum. Iar după o vreme am auzit zgomot de copite, m-am uitat şi am văzut calul galopînd. Nu m-am gîndit că ar fi vorba de un accident. Am crezuţ că poate doamna a coborît de pe cal şi a lăsat calul se se plimbe singur. Şi nici nu venea spre mine, se ducea în altă direcţie.

— N-ai văzut-o pe doamna Rogers zărind pe pămînt?

— Nu, pentru că nu văd prea bine departe. Am văzut calul pentru că era ca o umbră pe linia orizontului.

— Călărea singură? Era cineva cu ea sau în apropierea ei?

— Nu nu era nîmeni. Era singură. Călărea nu departe de mine, în spatele meu, în direcţia aceea. Se îndrepta spre pădure, cred. Nu, n-am văzut pe nimeni altcineva cu excepţia ei şi a calului.

— S-ar fi putut să fie ţiganca aia care o speria, zise ţăranca cu obrajii îmbujoraţi.

M-am clătinat

— Ce ţigancă? Cînd?

— Oh, trebuie să fi fost — el bine — cu trei, patru ore în urmă cînd am coborît spre fermă, de dimineaţă. Cam pe la zece fără un sfert am văzut-o pe ţigancă. Cea care locuieşte în căsuţa din sat.