şi sprijinindu-i capul pe genunchi. în dreptul stomacului haina şi cămaşa lui Capozzolo erau năclăite de sînge. Sid ! Cine a făcut asta ?

Capozzolo întredeschise ochii înceţoşaţi de apropierea morţii. Buzele.vinetei se mişcară încetişor.

— Pedro... portoricanul...

— Pedro Alamos, zise Abe.

în colţul gurii lui Capozzolo apăru un fir de sîhge,

— Pedro... repetă el. Capul îi căzu într-o parte.

— A murit, zise Mircea. Se ridică în picioare.

— Ce-i de făcut, boss ? întrebă Albe scărpinîndu-se în creştet. S-ar părea că ni s-au închis toate drumurile.

Mircea îşi aprinse o ţigară. Situaţia era într-adevăr gravă. Trei cadavre de care nu ştia cum să scape şi toate firele ce duceau la asasinii lui Lascalzo —

rupte. Iar la capătul celor şase zile — execuţia.

Evident, nu avea de gînd să abandoneze lupta. Trebuia să îşi ia măsuri de precauţie. De pildă, să-şi acopere retra-gerea în caz de nereuşită, luînd legătura cu Narcotic Bureau. Ar fi fost însă ruşinos să se declare înfrînt. Prea mulţi oameni îşi puseseră încrederea în el...

— Abe. înainte de a se lumina de ziuă. trebuie să scăpăm de cadavre. Mai avem la dispoziţie maximum o jumătate de oră, adăugă el după ce se uită la ceas.

— Mă duc să-mi chem oamenii, spuse Abe.

— Ai încredere în toţi ?

— Sînt oameni verificaţi. Bietul Capozzolo ! Ei i-a chemat. Dacă ar fi ştiut că în mai puţin de douăsprezece ore aveau să-i care hoitul... Eh, în mizeria asta de meserie, oamenii nu apucă să îmbătrînească...

Abe ieşi.

Rămas singur cu cadavrele, Mircea le privi îndelung, înainte de a se lăsa antrenat în aventura aceasta, îi repugna să se uite la morţi. Acum moartea îl impresiona mai puţin. Se.ciocnea cu ea aproape în fiecare zi. îi simţea prezenţa. Ciudat ! O prezenţă care nu-l mai înspăimînta. Nu avea presentimentul sfîrşitului. Şi aceasta îidădea curaj.'

Abe se înapoie cu cei patru oameni pe care Mircea îi scăpase din subsolul

Clubului 47.

Noii veniţi se uitară la cadavre. Erau calmi, ca şi cînd ar fi privit cîteva obiecte expuse în vitrina unui magazin.

— Luaţi-i, porunci Abe şi coborîţi-i pe scara de serviciu în subsol.

Doi inşi îl ridicară pe Capozzolo. Unul de cap şi celălalt de picioare. Ultimii doi îl luară pe Teddy.

— Nu-l uita pe Regan, zise Mircea.

— Nici o grijă, boss, replică Abe. Trimit un om să cureţe petele de sînge de pe parchet.

— Vezi şi de cearşafuri, îi recomandă Mircea. Au urme de sînge. De la

Teddy.

— Le ard, zise Abe, strîngîndu-le de pe pat. Vila asta are un crematoriu pe cinste. Trimit un băiat să-ţî pună cearşafuri curate, boss.

— Perfect, răspunse cu afectat calm Mircea, Oamenii ieşiră cu cadavrele.

— Ard şi hoiturile tot în crematoriu, continuă Abe. Bietul Sid, suspină el. Visa o înmormîntare de mare lux, cu camioane încărcate cu flori şi cu un cortegiu de cel puţin o sută de maşini. Din păcate nu pot să-i împlinesc dorinţa. Se îndreptă spre uşă, dar se opri în mijlocul drumului. De cadavre scăpăm noi într-un fel, boss. Ce facem însă cu Mary-Lou şi cu Pedro ? Pe Teddy Regan l-am umflat în prezenţa ei. Iar Pedro ar putea să depună mărturie că noi am făcut de petrecanie celor doi Regan. Şi moartea lui Sid ar fi în stare să o pună tot în sarcina noastră. Deşi el e făptaşul. Iar cei care ne pun beţe în roate se vor folosi de asta. Pe Mary-Lou o fac eu să tacă. Pe veci. Nu va apuca răsăritul soarelui. Mai greu va fi să dăm de Pedro.

— Cu Mary-Lou'nu cred că e soluţia cea mai bună. Abe încreţi din sprîncene a mirare.

— Boss, nu te mai recunosc. Vrei să facem cunoştinţă cu scaunul electric

? Uite ce e, lasă mărunţişurile astea pe seama mea. Dumneata să te odihneşti. Să ai capul limpede. Mîine... adică azi — uite că începe să se lumineze de ziuă — o să avem mult de furcă.

— Ai dreptate, sînt cam obosit, zise Mircea. în ultimele patruzeci şi opt de ore n-am închis ochii. Să mă trezeşti la nouă.

— O.K., boss. Abe ieşi.

Mircea aspiră adînc fumul de ţigară. îşi dădea seama că Viitoarea îl trăgea tot mai la fund. Trebuia să găsească neapărat o ieşire din acest impas. Dacă ar fii fost în posesia fotografiilor, toată afacerea s-ar fi rezolvat de Ia sine. Dar Charlie Yale i-o luase înainte.

Trecu în baie. Se dezbrăcă şi intră sub duş. Apa călduţă îl mai linişti.

— Am schimbat aşternutul, boss, auzi el glasul lui Dick, care terminase de trebăluit prin dormitor. Am adus şi o sticlă de Scotch. Am pus-o pe noptieră. Noapte bună. La nevoie mă suni.

Lui Mircea îi ajunse la ureche zgomotul unei uşi care se închise.

Stătu mai bine de o jumătate de bră sub duş. Ieşi din baie regenerat. îşi puse o pijama. Se uită spre pat, dar îl trecu un fior de groază la gîndul că acolo zăcuse un mort.

Luă o pătură din dulap şi se întinse într-un fotoliu, avînd grijă să-şi pună un scaun sub picioare.

Adormi repede. în somn îl asaltară coşmaruri. Se făcea că din apele tulburi ale unei ape cu bulboane apucătoare, se ridica încet Mary-Lou. Ochii ei_ păreau să arunce flăcări. în loc de păr, colcăiau şerpi. în mină ţinea nişte fotografii cu chipurile unor oameni pe care Mircea nu reuşea să le desluşească. Mary-Lou izbucni în rîs. Un rîs strident, ascuţit, care-l umplu de spaimă. Se îndreptă totuşi spre ea. Voia să ajungă la fotografii, înainta pieptiş prin apa tulbure care se făcea tot mai adîncă. Deodată se pomeni înotînd în mijlocul rîului. Bulboanele îl înconjurau, răsucindu-se ameninţător. Se -ferea să nu fie prins de vîrtejul lor. Şi Mary-Lou rîdea. Rîdea cu hohote de eforturile lui disperate de a ajunge la fotografii. Pe măsură ce el înainta, luptîndu-se cu apele vijelioase, Mary-Lou se îndepărta ca Fata Morgana. Deodată ea se opri. Din piept prinseră să-i fumege nişte ţigări. Mary-Lou scăpă un răcnet înfiorător. Şi în aceeaşi clipă apăru inspectorul Schiarelli care îi întindea o orhidee. Dispăru şi inspectorul. De undeva se auzi