— Când te plictisești de Jonathan, dă-mi un telefon. N-oi fi eu la fel de deștept sau de frumos și niciun copil-minune al șahului, dar sunt de treabă.

Toată lumea se uita la mine, fără să zică nimic. Am tăcut și eu, pentru că-l iubeam pe Jonathan și n-aveam să mă plictisesc de el niciodată. În plus, cu siguranță nu intenționam să-l sun pe tipul ăsta, pe care abia îl cunoscusem și despre care nu știam nimic. În schimb, Lily părea genul de persoană cu care aș fi vrut să mă întâlnesc din nou. Din nefericire, nu mă prea pricepeam să creez ocazii pentru întâlniri.

— Dacă aș fi în locul tău, n-aș aștepta de pomană, i-a zis Jonathan, cuprinzându-mă pe după umeri.

Toată lumea a râs, apoi Jonathan m-a tras mai aproape și m-a întrebat dacă eram pregătită de plecare.

I-am spus că da, pentru că era mare gălăgie. În plus, nu-l mai văzusem pe Tiger de ceva vreme și mă durea din nou spatele.

În drum spre casă, am urmărit ștergătoarele măturând ploaia de pe parbriz și m-am bucurat de mișcarea lor ritmică și de liniștea din camionetă. Era o adevărată alinare. Am încercat să-i povestesc lui Jonathan despre Lily și pisica ei, dar el se uita în față, la șosea, și-mi răspundea doar când îi adresam o întrebare directă. Mi-am dat seama că greșisem, dar nu știam când și de ce.

Acasă, m-am pregătit de culcare și m-am băgat sub așternuturi, dar Jonathan n-a venit lângă mine. Am citit o vreme, apoi m-am dus în sufragerie, să văd ce făcea. Butona telecomanda și pusese o bere pe măsuță.

— Nu vii în pat?

Jonathan a schimbat canalul TV.

— O să vin, la un moment dat.

— Nu înțeleg de ce ești supărat pe mine.

Voiam să știu ce făcusem, ca să nu repet greșeala.

— Nu sunt supărat, a negat el.

Ba da, iar eu nu eram atât de grea de cap încât să nu-i simt iritarea din voce.

— Ba ești. Și nu pricep de ce. Nu știu ce am făcut rău!

Jonathan a lăsat deoparte telecomanda.

— Trebuie să-mi dai ceva de care mă pot agăța, Annika. M-ai transformat într-un… neghiob îndrăgostit și tot ce primesc de la tine când fac gesturi romantice e o privire absentă. Când un tip se dă la tine, mai ales când e direct și pomenește de iubitul tău, mi-ar plăcea să te aud spunând că n-o să te intereseze niciodată altul, pentru că ai deja pe cineva. Cineva pe care susții că-l iubești. Așa că ajută-mă. Aruncă-mi câte-un os din când în când.

N-am priceput deloc partea cu osul, dar în sfârșit m-am lămurit că toată lumea așteptase să fac un fel de declarație despre sentimentele mele pentru Jonathan. Furioasă, am strâns din pleoape. Eram foarte supărată pe mine. M-au năpădit lacrimi de frustrare.

— Dar am gândit asta! am strigat eu. Am zis-o în mintea mea, dar mi-a fost teamă că, dacă o spun cu voce tare, o s-o dau în bară și toată lumea o să mă creadă proastă. N-am mai fost îndrăgostită niciodată, așa că nu știu ce ar trebui să fac și să spun. Însă când intri tu în cameră, mi se relaxează tot corpul, pentru că îmi spun: „Jonathan e aici”. Și nu vreau niciodată să pleci, chiar dacă e vorba doar de mersul la cursuri, la muncă sau la piscină. Vreau să fii mereu lângă mine. Iar atunci când mergem în diverse locuri și-mi faci cunoștință cu oameni, sunt atât de fericită că mă ține de mână cineva ca tine, că sunt lângă un om ca tine, încât nu mă mai gândesc la altceva. Te văd doar pe tine și-mi zic: „Jonathan vrea să fim împreună”. Te iubesc mai mult decât am iubit orice altceva, poate cu excepția Domnului Bojangles, dar pe el nu-l iubesc prea mulți oameni. Probabil doar mama și cu mine și, poate, veterinarul, adică nu prea mulți, și asta mă întristează tare.

Când am terminat de vorbit, deja boceam, iar Jonathan m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău, Annika. Îmi pare tare rău. N-am vrut să te fac să plângi. Știu că mă iubești. Mi-o arăți mereu, în felul tău special. Sunt un ticălos.

Și-a lipit fruntea de a mea și am rămas amândoi așa, cu ochii închiși, până când m-am oprit din plâns.

— Te simți bine? m-a întrebat el.

Mă ghemuisem ca o minge mică în poala lui și nu voiam să plec de acolo niciodată.

— Da.

— Te iubesc, Annika Rose.

Mi-a șters lacrimile și m-a sărutat pe frunte, pe obraji, pe buze.

— Te iubesc, Jonathan Hoffman.

A început să râdă.

— M-ai pus în aceeași oală cu pisica ta.

— Dar îl iubesc pe Domnul Bojangles!

— Știu. Îl iubești la fel de mult ca pe mine. Și e amuzant, pentru că nu încerci deloc s-o ascunzi.

— Dar de ce e amuzant?

— Fiindcă majoritatea oamenilor țin la partenerii lor un pic mai mult decât la animalele de companie. Și, chiar dacă nu-i așa, probabil că n-o spun cu voce tare.

— Poți să-i iubești pe amândoi.

— Da, așa e.

Jonathan m-a sărutat din nou și, în scurt timp, nu mai vorbeam deloc. Janice mi-a spus că făcuse mai mult sex de împăcare cu Joe decât cu orice alt tip cu care avusese o relație. Mi-a povestit că, datorită sexului de împăcare, certurile meritau osteneala și, având în vedere cum m-am simțit în noaptea aia, când am făcut-o pe canapeaua lui Jonathan, trebuie să-i dau dreptate, deși canapeaua nu era nici pe departe la fel de comodă ca patul.

— Vreau să locuim împreună după absolvire, mi-a spus Jonathan după ce am făcut sex. Sunt o grămadă de biblioteci în New York. O să ne angajăm amândoi și o să mergem seara la cursurile de masterat. Probabil că o să trăim într-un apartament de rahat, chiar mai mic decât ăsta, dar într-o zi o să câștig suficienți bani încât ne vom permite să locuim oriunde vrem. Spune că vii cu mine, Annika!

I-am repetat că-l iubesc, apoi i-am zis că aveam să vin cu el.

27Jonathan

CHICAGO

AUGUST 2001

Când Annika și cu mine ajungem la restaurant, Nate și noua lui prietenă așteaptă așezați la bar. În mod clar, femeia e genul lui Nate