aveau grijă de copii nici măcar pe timpul grevei. Acestea se adunară în jurul lui Ethel, părând foarte agitate.

— Ce s-a întâmplat? le întrebă ea.

Doamna Dai Ponei îi răspunse:

— Toată lumea a fost evacuată!

— Toată lumea? rosti Ethel fără să priceapă. Cine?

— Toţi minerii care şi-au închiriat casele de la Celtic Minerals.

— Doamne fereşte!

Ethel era îngrozită.

— Domnul să ne aibă-n pază!

Şocul fu urmat de nedumerire.

— Dar de ce? întrebă ea. Cum ajută treaba asta compania? Nu o să mai aibă mineri deloc.

— Bărbaţii ăştia! zise doamna Dai. Când se iau la harţă, nu le mai pasă decât să câştige. Nu vor să cedeze indiferent de costuri. Sunt toţi la fel. Nu că nu l-aş vrea înapoi pe Dai al meu, dacă s-ar putea.

— Este cumplit!

Cum mai putea compania să găsească suficienţi ortaci ca să continue lucrul la mină? se întrebă ea. Dacă închideau mina, oraşul avea să moară. Nu ar mai fi rămas muşterii pentru prăvălii, copii care să meargă la şcoală, pacienţi care să se ducă la doctori… Şi tatăl ei avea să rămână fără slujbă. Nimeni nu se aşteptase ca Perceval Jones să fie atât de încăpăţânat.

Doamna Dai spuse:

— Mă întreb ce-ar zice regele dacă ar şti.

Şi Ethel se întreba acelaşi lucru. Regele păruse să manifeste o compasiune sinceră. Însă probabil că nu ştia că văduvele fuseseră evacuate. Şi atunci îi veni o idee.

— Poate că ar trebui să-i zici dumneata, rosti ea.

Doamna Dai pufni în râs.

— Sigur că da! Cu prima ocazie când îl mai văd!

— Ai putea să-i trimiţi o scrisoare.

— Nu face pe deşteapta acum, Eth.

— Nu glumesc. Ar trebui s-o faceţi, toate…

Se uită în jur, spre tot grupul.

— O scrisoare semnată de cele opt văduve pe care le-a vizitat regele, prin care îl informaţi că sunteţi date afară din case şi că tot oraşul este în grevă. Sunt sigură că va trebui să vă bage în seamă.

Doamna Dai părea speriată.

— N-aş vrea să am necazuri.

Doamna Minnie Ponti, o femeie slabă şi blondă, dar plină de îndrăzneală, îi spuse:

— Nu mai ai soţ, nici casă, nici unde să te duci – ce alte necazuri crezi că ai mai putea avea?

— Aşa este. Dar nu aş şti ce să scriu. Cum zici, „Dragă rege” sau „Dragă George al Cincilea” sau cum?

Ethel spuse:

— Zici aşa: „Sire, cu îndatorire şi umilinţă…” Ştiu toate prostiile astea pentru că lucrez aici. Hai s-o scriem chiar acum. Veniţi în sala servitorilor.

— Sigur e în regulă?

— Eu sunt menajera-şefă acum, doamnă Dai. Eu sunt cea care stabileşte ce este în regulă.

Femeile o urmară pe alee şi prin spatele casei, până la bucătărie. Se aşezară în jurul mesei servitorilor şi bucătarul le făcu un ibric de ceai. Ethel avea o rezervă de hârtie de scris, pe care o folosea în corespondenţa cu comercianţii.

— „Sire, cu îndatorire şi umilinţă”, începu ea să scrie. Şi-acum?

Doamna Dai Ponei zise:

— „Iertaţi-ne neobrăzarea de a îi scrie Majestăţii Voastre.”

— Nu, rosti Ethel cu hotărâre. Nu vă scuzaţi. Este regele nostru, avem tot dreptul să îi scriem. Hai să spunem aşa: „Suntem văduvele pe care Majestatea Voastră le-a vizitat în Aberowen după explozia de la mină”.

— Foarte bine, zise doamna Ponti.

Ethel continuă:

— „Am fost onorate de vizita dumneavoastră şi alinate de condoleanţele dumneavoastră sincere, precum şi de compasiunea Majestăţii Sale Regina.”

Doamna Dai rosti:

— Te pricepi la asta, exact ca tatăl tău.

Doamna Ponti interveni:

— Şi totuşi, să terminăm cu linguşeala.

— În regulă. Şi acum… „Cerem ajutorul Majestăţii Voastre, ca Rege. Fiindcă ne-au murit soţii, suntem evacuate din case…”

— De Celtic Minerals, adăugă doamna Ponti.

— „… de Celtic Minerals. Toţi minerii au intrat în grevă pentru noi şi acum sunt evacuaţi şi ei.”

— Nu o lungi prea mult, zise doamna Dai. S-ar putea să fie prea ocupat ca să o citească.

— În regulă, atunci. Hai să încheiem cu: „Să fie oare permis un asemenea lucru în regatul Majestăţii Voastre?”

Doamna Ponti spuse:

— Este un pic cam placid.

— Nu, e bine, replică doamna Dai. Face apel la simţul lui moral.

Ethel zise:

— „Avem onoarea de a fi, Sire, cele mai umile şi mai credincioase slujitoare ale Majestăţii Voastre.”

— Chiar trebuie să scriem asta? pufni doamna Ponti. Eu nu-s slujitoarea nimănui. Fără supărare, Ethel.

— Este formula obişnuită. Aşa scrie şi contele când trimite câte o scrisoare la The Times.

— Fie, atunci.

Ethel trecu scrisoarea în jurul mesei.

— Treceţi-vă adresa lângă semnătură.

Doamna Ponti rosti:

— Scrisul meu e prea urât. Semnează tu pentru mine.

Ethel fu cât pe ce să protesteze, însă îşi dădu seama că doamna Ponti ar fi putut fi analfabetă, aşa că nu mai comentă, ci scrise: „Doamna Minnie Ponti, Wellington Row nr. 19”.

La destinatar trecu:

Majestăţii Sale Regele

Palatul Buckingham

Londra

Sigilă scrisoarea şi îi lipi un timbru.

— Şi cu asta am terminat, zise ea.

Femeile o aplaudară. Puse scrisoarea la poştă în aceeaşi zi.

Nu primiră niciun răspuns.

(VI)

Ultima sâmbătă din martie fu o zi cenuşie în South Wales. Nori joşi învăluiră piscurile munţilor şi o burniţă neîncetată se abătu asupra Aberowenului. Ethel şi majoritatea servitorilor de la Tŷ Gwyn îşi părăsiră posturile – contele şi prinţesa erau plecaţi la Londra – şi se duseră în oraş.

Fuseseră trimişi poliţişti de la Londra pentru a pune în aplicare evacuările, iar aceştia se aflau pe toate străzile, cu mantalele de ploaie ude. Greva Văduvelor ajunsese în presa naţională şi reporteri din Cardiff şi din Londra sosiseră acolo cu primul tren de dimineaţă, fumând ţigări şi notându-şi în carneţele. Instalaseră chiar şi un aparat mare de fotografiat pe un trepied.

Ethel stătea alături de familia sa în faţa casei şi privea. Tata era angajatul sindicatului, nu al celor de la Celtic Minerals, şi era proprietarul casei lor; însă majoritatea vecinilor erau daţi afară. De-a lungul dimineţii, aceştia îşi scoseseră lucrurile în stradă: paturi, mese şi scaune, oale de gătit şi oale de noapte, câte o fotografie înrămată, un ceas, o cutie portocalie cu veselă şi tacâmuri, câteva haine împăturite în ziare şi legate cu sfoară. O mică grămăjoară de bunuri aproape fără valoare se înălţa ca o ofrandă în faţa fiecărei uşi.

Pe chipul Tatei se citea o mânie înăbuşită. Billy arăta de parcă ar fi vrut să se ia la bătaie cu cineva. Bunicul clătina întruna din cap şi zicea:

— N-am văzut aşa ceva de când sunt eu.

Mama avea o expresie îndârjită pe faţă.

Ethel plângea şi