Unii dintre mineri îşi găsiseră alte slujbe, dar nu era uşor: un miner nu se putea adapta cu una, cu două la meseria de vânzător într-o prăvălie sau de vatman, iar angajatorii ştiau asta şi îi refuzau când le vedeau praful de cărbune de sub unghii. Vreo şase dintre ei deveniseră marinari pe vase comerciale, semnând ca fochişti şi primind câte un avans pe care să-l lase soţiilor lor înainte să plece. Câţiva intenţionau să se ducă la Cardiff sau la Swansea, sperând să se angajeze în oţelării. Mulţi aveau de gând să se mute la rudele din oraşele învecinate. Toţi ceilalţi se îngrămădeau în casele familiilor celor care nu erau mineri, până avea să se rezolve cumva greva.

— Regele nu a răspuns nici până acum la scrisoarea văduvelor, îi zise Ethel Tatei.

— Nu aşa trebuia să procedezi, rosti el sec. Uită-te la doamna Pankhurst. Chiar dacă nu sunt de acord ca femeile să primească drept de vot, măcar ea ştie să atragă atenţia.

— Ce ar fi trebuit să fac? Să mă las arestată?

— Nu trebuie să mergi chiar atât de departe. Dacă aş fi ştiut ce faci, ţi-aş fi spus să trimiţi o copie a scrisorii la Western Mail.

— Nu m-am gândit la asta.

Ethel era descumpănită la gândul că ar fi putut face ceva pentru a împiedica aceste evacuări şi că dăduse greş.

— Cei de la ziar l-ar fi întrebat pe rege dacă a primit scrisoarea şi acestuia i-ar fi fost greu să le spună că a ales să o ignore pur şi simplu.

— O, la naiba, ar fi trebuit să-ţi cer sfatul!

— Nu blestema, rosti mama ei.

— Iartă-mă, Mamă.

Poliţiştii din Londra urmăreau scena consternaţi, nepricepând mândria şi încăpăţânarea nesăbuită care duseseră la asta. Perceval Jones nu era de găsit nicăieri. Un reporter de la Daily Mail îi ceruse Tatei un interviu, însă ziarul le era ostil muncitorilor, aşa că Tata îl refuzase.

În oraş nu existau destule roabe, astfel că oamenii le foloseau pe rând ca să-şi mute lucrurile. Acest proces dură câteva ore bune, dar pe la jumătatea după-amiezii ultimul morman de obiecte dispăruse, iar cheile fuseseră lăsate în broaştele uşilor. Poliţiştii se întoarseră la Londra.

Ethel rămase pe stradă o vreme. Ferestrele caselor pustii o priveau ca nişte ochi goi, iar apa de ploaie şiroia fără rost pe stradă. Se uită la ţiglele cenuşii şi ude de pe acoperişuri, apoi la clădirile împrăştiate de la gura puţului, în josul văii. Văzu o pisică trecând calea ferată, însă nu se mai vedea nicio altă mişcare. Din camera motoarelor nu ieşea fum, iar cele două roţi ale scripetelui stăteau nemişcate şi de prisos în ploaia măruntă şi neîntreruptă.

Aprilie 1914

Ambasada germană se afla într-o vilă impunătoare din Carlton House Terrace, una dintre cele mai elegante străzi din Londra. Dădea, dincolo de o grădină înfrunzită, spre porticul cu coloane al Athenaeumului, clubul gentilomilor intelectuali. În spate, grajdurile sale dădeau spre Mall, bulevardul larg ce ducea de la Trafalgar Square la Palatul Buckingham.

Walter von Ulrich nu locuia acolo – nu încă. Numai ambasadorul – prinţul Lichnowsky – avea acest privilegiu. Walter, un simplu ataşat militar, locuia în Piccadilly, într-un apartament de burlac aflat la zece minute distanţă. Totuşi, spera ca într-o bună zi să ajungă să locuiască în apartamentul personal al ambasadorului din cadrul clădirii ambasadei. Walter nu era prinţ, însă tatăl său era prieten apropiat al kaizerului Wilhelm al II-lea. Walter vorbea engleza ca un fost student la Eton, ceea ce chiar şi era. Petrecuse doi ani în armată şi trei ani la Academia de Război înainte de a intra în Serviciul de Externe. Avea 28 de ani şi era o stea în plină ascensiune.

Nu era atras doar de prestigiul şi de gloria de a fi ambasador. Credea cu tărie că nu există o datorie mai importantă decât aceea de a-ţi sluji ţara. Tatăl său era de aceeaşi părere.

În toate celelalte privinţe însă, nu puteau să cadă de acord.

Stăteau în sala ambasadei şi se uitau unul la celălalt. Aveau aceeaşi înălţime, însă Otto era mai masiv şi chel, iar mustaţa sa era stufoasă şi demodată, în vreme ce Walter avea o mustaţă tăiată ca o perie, cum era la modă. Erau îmbrăcaţi la fel, în costume negre din catifea, cu pantaloni scurţi până la genunchi, ciorapi de mătase şi pantofi cu cataramă. Purtau amândoi săbii şi tricornuri. În mod paradoxal, aceasta era ţinuta normală la curtea regală britanică.

— Parcă urmează să urcăm pe scenă, zise Walter. Ce costumaţie ridicolă!

— Ba nu-i deloc ridicolă, ripostă tatăl său. Este o splendidă tradiţie veche.

Otto von Ulrich îşi petrecuse o mare parte din viaţă în armata germană. Tânăr ofiţer în războiul franco-prusac, el îşi condusese compania peste un pod de pontoane în bătălia de la Sedan. Mai târziu, Otto fusese unul dintre prietenii la care apelase tânărul kaizer Wilhelm după ce îl îndepărtase pe Bismarck, Cancelarul de Fier. Otto colinda acum capitalele europene, ca o albină ce zboară din floare în floare, sorbind nectarul informaţiilor diplomatice şi ducându-l înapoi în stup. Credea în monarhie şi în tradiţia militară prusacă.

Walter era la fel de patriot, însă credea că Germania trebuie să devină modernă şi egalitaristă. La fel ca tatăl său, era mândru de realizările ţării sale în materie de ştiinţă şi de tehnologie, precum şi de poporul german, conştiincios şi eficient; însă era de părere că mai aveau multe de învăţat – democraţia de la americanii liberali, diplomaţia de la britanicii vicleni şi arta traiului graţios de la francezii stilaţi.

Tatăl şi fiul plecară de la ambasadă şi coborâră scările largi ce duceau spre Mall. Walter urma să-i fie prezentat regelui George al V-lea, un ritual socotit un privilegiu, deşi nu atrăgea după sine vreun avantaj. Tinerii diplomaţi precum Walter nu erau onoraţi în mod normal în felul acesta, însă tatăl său nu avea nicio reţinere în a trage sforile pentru a-l ajuta pe Walter să avanseze în carieră.

— Mitralierele fac ca toate armele de mână să devină inutile, rosti Walter, continuând o discuţie pe care o începuseră mai devreme.

Armele erau specialitatea lui şi credea cu tărie că