armata germană ar fi trebuit să deţină ultimele inovaţii tehnice în materie de arme de foc.

Otto era însă de altă părere.

— Se blochează, se încing şi ratează ţinta. Un om cu o puşcă ţinteşte mai bine. Însă dacă îi dai o mitralieră, o va mânui ca pe un furtun de grădină.

— Când îţi arde casa, nu arunci apă pe ea cu ceaşca, indiferent de precizia acesteia. Îţi trebuie un furtun.

Otto îşi flutură degetul.

— Tu nu ai fost niciodată într-o bătălie – nu ai idee cum e la război. As- cultă-mă pe mine, că ştiu eu ce spun.

Aşa se terminau adeseori disputele lor.

Walter considera că generaţia tatălui său era una arogantă. Înţelegea de ce ajunseseră astfel. Câştigaseră un război, creaseră Imperiul German pornind de la Prusia şi un grup de stătuleţe independente mai mici, apoi făcuseră din Germania una dintre cele mai prospere ţări din lume. Normal că se credeau minunaţi. Însă asta îi făcea să fie imprudenţi.

La câteva sute de metri de Mall, Walter şi Otto dădură de Palatul St. James. Această clădire din cărămidă datând din secolul al XVI-lea era mai veche şi mai puţin impresionantă decât Palatul Buckingham, cu care se învecina. Se prezentară unui uşier îmbrăcat la fel ca ei.

Walter era uşor neliniştit. Era atât de simplu să faci o greşeală de etichetă – şi nu existau erori minore atunci când aveai de-a face cu monarhii.

Otto i se adresă uşierului în engleză:

— Señor Diaz este aici?

— Da, domnule, a sosit acum câteva momente.

Walter se încruntă. Juan Carlos Diego Diaz era un reprezentant al guvernului mexican.

— De ce te interesează Diaz? întrebă el în germană în timp ce străbăteau o serie de încăperi decorate cu săbii şi cu arme pe pereţi.

— Marina Regală Britanică îşi trece navele de la alimentarea cu cărbuni la cea cu petrol.

Walter dădu din cap. Majoritatea naţiunilor avansate făceau la fel. Petrolul era mai ieftin, mai curat şi mai uşor de manevrat – pur şi simplu îl pompai, fără să mai ai nevoie de armate întregi de fochişti negri la faţă.

— Şi britanicii importă petrol din Mexic.

— Au cumpărat sondele de petrol mexicane pentru a asigura aprovizionarea marinei lor.

— Dar dacă intervenim în Mexic, ce vor spune americanii?

Otto îşi lovi uşor nasul.

— Ascultă şi ia aminte. Şi, orice-ar fi, nu scoate nicio vorbă.

Bărbaţii care urmau să îi fie prezentaţi regelui aşteptau într-o anticameră. Majoritatea purtau aceeaşi ţinută de curte, din catifea, deşi unul sau doi erau îmbrăcaţi în costumele comice ale generalilor din secolul trecut, iar unul – probabil un scoţian – purta o uniformă completă, cu tot cu kilt. Walter şi Otto făcură turul camerei, înclinând uşor din cap către chipurile cunoscute din circuitul diplomatic, până când ajunseră în faţa lui Diaz, un bărbat îndesat, cu o mustaţă răsucită în sus la vârfuri.

După obişnuitele fleacuri de introducere, Otto zise:

— Cred că sunteţi bucuros că preşedintele Wilson a ridicat embargoul pe vânzarea de arme către Mexic.

— Vânzarea de arme către rebeli, rosti Diaz, corectându-l.

Preşedintele american, mereu înclinat să adopte o poziţie morală, refuzase să-l recunoască pe generalul Huerta, care venise la putere după asasinarea predecesorului său. Numindu-l pe Huerta criminal, Wilson sprijinea un grup de rebeli, Constituţionaliştii.

Otto spuse:

— Dacă pot fi vândute arme către rebeli, nu-i normal ca şi guvernul să poată cumpăra?

Diaz păru surprins.

— Vreţi să spuneţi că Germania ar fi dispusă să facă asta?

— Ce vă trebuie?

— Cred că ştiţi deja că avem o nevoie disperată de puşti şi de muniţie.

— Am putea dezvolta subiectul.

Walter era la fel de surprins precum Diaz. Cu siguranţă asta avea să provoace neplăceri. Încercă să spună:

— Dar, tată, Statele Unite…

— O clipă!

Tatăl său ridică o mână ca să-l reducă la tăcere.

Diaz rosti:

— Bineînţeles, trebuie să dezvoltăm subiectul. Spuneţi-mi însă, ce alte subiecte ar mai putea intra în discuţie?

Intuise că Germania dorea ceva în schimb.

Uşa sălii tronului se deschise şi un lacheu ieşi ţinând o listă. Prezentările urmau să înceapă. Însă Otto continuă, fără să se zorească:

— În vreme de război, un stat suveran are dreptul de a păstra resursele strategice.

Diaz zise:

— Vă referiţi la petrol.

Era singura resursă strategică de care dispunea Mexicul. Otto încuviinţă. Diaz rosti:

— Deci ne veţi da arme…

— Vom vinde, nu vom da, murmură Otto.

— Ne veţi vinde arme în schimbul promisiunii ca noi să sistăm aprovizionarea cu petrol a Marii Britanii în caz de război.

Era evident că Diaz nu era obişnuit cu dansul complex pe care îl presupunea o conversaţie diplomatică normală.

— Ar merita discutat.

În limbajul diplomatic acesta era un da.

Lacheul strigă:

— Monsieur Honoré de Picard de la Fontaine!

Şi prezentările începură.

Otto îi aruncă o privire directă lui Diaz.

— Aş vrea să îmi spuneţi cum ar fi primită o asemenea propunere în Mexico City.

— Cred că preşedintele Huerta ar fi interesat.

— Deci dacă ambasadorul german din Mexic, amiralul Paul von Hintze, l-ar aborda în mod formal pe preşedintele dumneavoastră, nu ar fi admonestat.

Walter îşi dădu seama că tatăl său era hotărât să primească un răspuns fără echivoc la această întrebare. Nu voia ca guvernul german să rişte să fie pus în situaţia stânjenitoare ca o asemenea ofertă să le fie azvârlită în faţă.

Din punctul de vedere al lui Walter, nu aceasta ar fi fost cea mai mare primejdie pentru Germania în respectiva mişcare diplomatică. Exista riscul ca Statele Unite să le devină inamice. Însă era frustrant de dificil să sublinieze acest lucru de faţă cu Diaz.

Diaz răspunse:

— Nu ar fi admonestat.

— Sunteţi sigur? insistă Otto.

— Vă garantez.

Walter rosti:

— Tată, pot vorbi cu tine…

Însă lacheul strigă:

— Herr Walter von Ulrich!

Walter ezită, apoi tatăl său îi zise:

— E rândul tău. Du-te!

Walter se întoarse şi intră în Sala Tronului.

Britanicilor le făcea o adevărată plăcere să îşi copleşească oaspeţii. Tavanul casetat şi înalt avea bolte în formă de romb, pereţii capitonaţi şi roşii erau decoraţi cu portrete enorme, iar în capătul opus al sălii se afla tronul amplasat sub un baldachin înalt cu draperii din catifea închisă la culoare. În faţa tronului stătea regele, în uniformă de ofiţer de marină. Walter se bucură să vadă lângă rege figura familiară a lui Sir Alan Tite – şoptindu-i acestuia, fără îndoială, numele celor prezentaţi.

Walter se apropie şi se înclină. Regele zise:

— Mă bucur să te văd din nou, von Ulrich.

Walter repetase ce urma să spună:

— Sper ca Majestăţii Voastre să i se fi părut interesante