— Foarte interesante! Deşi petrecerea a fost umbrită în mod cumplit, desigur.

— De dezastrul din mină. Cu adevărat tragic.

— Aştept cu mare interes şi următoarea noastră întâlnire.

Walter înţelese că era liber să plece. Merse cu spatele, înclinându-se în mod repetat după cum cerea protocolul, până când ajunse la prag.

Tatăl său îl aştepta în camera alăturată.

— A fost rapid! rosti Walter.

— Dimpotrivă, a ţinut mai mult decât de obicei, zise Otto. În mod normal, regele spune doar: „Mă bucur să vă văd în Londra!” Şi cu asta se termină conversaţia.

Plecară de la palat împreună.

— Un popor admirabil în multe privinţe, cel britanic, deşi cam moale, rosti Otto pe când mergeau pe strada St. James spre Piccadilly. Regele este condus de miniştrii săi, miniştrii sunt supuşii parlamentului, iar membrii parlamentului sunt aleşi de oamenii de rând. Ce mod de a cârmui o ţară mai e şi ăsta?

Walter nu răspunse acestei provocări – el credea că sistemul politic german era deja perimat, cu parlamentul său slab ce nu îndrăznea să-i înfrunte pe kaizer şi pe generali; însă purtase această discuţie cu tatăl său de nenumărate ori şi, pe lângă asta, era încă îngrijorat din cauza conversaţiei cu trimisul mexican.

— Ce i-ai spus lui Diaz a fost extrem de riscant, zise el. Preşedintelui Wilson nu o să-i convină că îi trimitem puşti lui Huerta.

— Ce contează ce crede Wilson?

— Există pericolul să ne împrietenim cu o naţiune slabă, Mexicul, atrăgându-ne duşmănia unei naţiuni puternice, Statele Unite.

— Nu o să fie niciun război în America.

Walter nu putea nega asta, dar rămânea în continuare neliniştit. Nu îi plăcea ideea că ţara sa ar putea să fie la cuţite cu Statele Unite.

După ce ajunseră în apartamentul său, se dezbrăcară de costumele demodate şi îşi puseră costume din tweed, cu cămăşi cu guler lăsat şi pălării moi, cafenii, din fetru. Ieşiră apoi în Piccadilly şi urcară la bordul unui omnibuz motorizat ce se îndrepta spre est.

Otto fusese impresionat de invitaţia primită de Walter de a-l întâlni pe rege la Tŷ Gwyn în ianuarie.

— Contele Fitzherbert este o relaţie bună, spusese el. Dacă ajunge la putere Partidul Conservator, ar putea fi numit ministru, poate chiar ministru de externe la un moment dat. Trebuie să rămâi prieten cu el.

Lui Walter îi veni o idee.

— Ar trebui să-i vizitez clinica de filantropie şi să las o mică donaţie.

— Excelentă idee.

— Vrei să vii cu mine?

Tatăl său muşcă momeala.

— Cu atât mai bine.

Walter avea şi un alt motiv, însă tatăl său nu bănuia nimic.

Vehiculul îi duse pe lângă teatrele de pe Strand, birourile ziarelor de pe Fleet Street şi băncile din cartierul financiar. Apoi străzile deveniră tot mai înguste şi murdare. Jobenele şi pălăriile melon fură înlocuite de berete din pânză. Predominau vehiculele trase de cai, iar vehiculele cu motor erau tot mai rare. Acesta era East End.

Coborâră la Aldgate. Otto privi împrejur cu dispreţ.

— Nu ştiam că mă duci în mahalale, rosti el.

— Mergem la o clinică pentru săraci, replică Walter. Unde te aşteptai să fie?

— Contele Fitzherbert vine şi el aici?

— Cred că doar o sponsorizează.

Walter ştia foarte bine că Fitz nu fusese niciodată acolo.

— Însă va afla de vizita noastră, cu siguranţă, adăugă el.

Străbătură străduţele lăturalnice până ajunseră la o capelă nonconformistă. Un semn vopsit anunţa: „Capela Evanghelică a Golgotei”. Prinsă de semn, era o foaie de hârtie pe care erau scrise cuvintele:

Clinică de copii

Gratuită

Astăzi şi în fiecare miercuri

Walter deschise uşa şi intrară înăuntru.

Otto icni dezgustat, apoi îşi scoase batista şi şi-o duse la nas. Walter mai fusese acolo, aşa că se aşteptase la miros – dar, chiar şi aşa, rămânea totuşi extrem de neplăcut. Sala era plină de femei în zdrenţe şi copii pe jumătate goi, toţi cât se poate de murdari. Femeile stăteau pe bănci şi copiii se jucau pe jos. În capătul opus al încăperii se aflau două uşi, fiecare cu câte o etichetă temporară, pe una scriind „Doctorul”, iar pe cealaltă „Proprietara”.

Lângă uşă se afla mătuşa lui Fitz, Herm, trecând numele celor prezenţi într-un catastif. Walter îl prezentă pe tatăl său.

— Lady Hermia Fitzherbert, tatăl meu, Herr Otto von Ulrich.

În celălalt capăt al camerei, uşa pe care scria „Doctorul” se deschise şi o femeie în zdrenţe ieşi ţinând în braţe un bebeluş şi o cutie cu medicamente. O asistentă scoase capul şi strigă:

— Următorul pacient, vă rog.

Lady Hermia îşi consultă lista şi strigă:

— Doamna Blatsky şi Rosie!

O femeie în vârstă intră împreună cu o fată în cabinetul doctorului.

Walter zise:

— Aşteaptă o clipă aici, tată. Mă duc să-l aduc pe şef.

Se grăbi spre capătul îndepărtat al încăperii, păşind printre ţâncii de pe podea. Bătu la uşa pe care scria „Proprietara” şi intră.

Camera era ceva mai mare decât o debara şi, într-adevăr, într-un colţ se vedeau un mop şi o căldare. Lady Maud Fitzherbert stătea la o măsuţă şi scria într-un registru. Purta o rochie simplă şi cenuşie şi o pălărie cu boruri largi. Îşi ridică privirea şi zâmbetul ce-i lumină faţa când îl văzu pe Walter fu atât de strălucitor, încât ochii i se umplură de lacrimi. Sări din scaun şi-şi încolăci braţele în jurul gâtului său.

Aşteptase acest moment toată ziua. O sărută pe buze, care se întredeschiseră imediat. Sărutase mai multe femei în viaţa lui, dar ea era singura care îşi lipea trupul de al lui astfel. Se simţi stânjenit, temându-se că ea avea să-i simtă erecţia, şi îşi trase trupul înapoi; însă ea insistă, ca şi cum şi-ar fi dorit s-o simtă, aşa că el se lăsă purtat de val.

Maud punea suflet în orice o interesa: sărăcia, drepturile femeilor, muzica… şi Walter. Era uimit şi se simţea privilegiat că ea se îndrăgostise de el.

Maud se desprinse din sărut, gâfâind:

— Mătuşa Herm va intra la bănuieli, spuse ea.

Walter dădu din cap.

— E şi tatăl meu afară.

Maud îşi aranjă părul şi rochia.

— În regulă.

Walter deschise uşa şi se întoarseră amândoi în sală. Otto sporovăia afabil cu Hermia: îi plăceau doamnele în vârstă, respectabile.

— Lady Maud Fitzherbert, permiteţi-mi să vi-l prezint pe tatăl meu, Herr Otto von Ulrich.

Otto se înclină deasupra mâinii ei. Învăţase să nu pocnească din călcâie: englezilor li se părea comic.

Walter îi urmări