măsurându-se din priviri. Maud surâse uşor amuzată, iar Walter îşi dădu seama că ea se întreba dacă aşa va arăta şi el în viitor. Otto privi aprobator rochia scumpă din caşmir şi pălăria elegantă a lui Maud. Până acum era bine.

Otto nu ştia că ei erau îndrăgostiţi. Planul lui Walter era ca mai întâi tatăl său să o cunoască mai bine. Otto era de acord cu munca filantropică depusă de femeile cu stare, insistând ca mama şi sora lui Walter să viziteze familiile sărace de la Zumwald, moşia lor de la ţară, aflată în Prusia de Est. Avea să afle ce femeie minunată şi excepţională era Maud, iar Walter avea să-l prindă cu garda jos când urma să îi spună că vrea să se căsătorească cu ea.

Walter ştia că nu ar fi trebuit să fie atât de agitat. Avea 28 de ani: avea tot dreptul să aleagă femeia pe care o iubea. Însă cu opt ani în urmă se îndrăgostise de o altă femeie. Tilde era pasională şi inteligentă, ca Maud, dar avea 17 ani şi era catolică. Familia von Ulrich era protestantă. Părinţii ambilor tineri se opuseseră mânioşi poveştii lor de dragoste, iar Tilde nu fusese în stare să-şi sfideze tatăl. Acum Walter se îndrăgostise pentru a doua oară de o femeie nepotrivită. Tatăl său nu avea să accepte cu uşurinţă o feministă şi o străină. Însă Walter era mai înţelept şi mai iscusit acum, iar Maud era mai puternică şi mai independentă decât Tilde.

Chiar şi aşa, tot era îngrozit. Nu mai simţise asta pentru nicio femeie, nici măcar pentru Tilde. Voia să se însoare cu Maud şi să-şi petreacă viaţa alături de ea; de fapt, nu-şi putea închipui viaţa fără ea. Şi nu voia ca tatăl său să-i pună beţe în roate.

Maud se purta ireproşabil.

— Este foarte frumos din partea dumneavoastră să ne vizitaţi, Herr von Ulrich, zise ea. Cred că sunteţi extrem de ocupat. Pentru un sfetnic atât de apropiat al unui monarh, cum sunteţi dumneavoastră pentru kaizer, îmi închipui că munca nu se termină niciodată.

Otto era măgulit, cum şi intenţionase ea.

— Mă tem că astfel stau lucrurile, rosti el. Totuşi, fratele dumneavoastră, contele, este un prieten atât de statornic de-al lui Walter, încât am ţinut neapărat să vin.

— Daţi-mi voie să vă fac cunoştinţă cu doctorul nostru.

Maud îi conduse în cealaltă parte a încăperii şi bătu la uşa cabinetului. Walter era curios – nu îl întâlnise încă pe doctor.

— Putem intra? strigă ea.

Intrară în ceea ce părea să fie biroul pastorului, mobilat cu un mic scrin şi cu un raft plin cu registre şi cărţi cu imnuri de slavă. Doctorul, un tânăr chipeş cu sprâncene negre şi cu o gură senzuală, îi examina mâna lui Rosie Blatsky. Walter simţi un junghi de gelozie: Maud petrecea zile întregi cu tipul ăsta atrăgător.

Maud spuse:

— Domnule doctor Greenward, avem un oaspete distins. Permiteţi-mi să vi-l prezint pe Herr von Ulrich.

Otto rosti băţos:

— Ce mai faceţi?

— Domnul doctor lucrează aici gratuit, zise Maud. Îi suntem foarte recunoscători.

Greenward înclină scurt din cap. Walter se întrebă care ar putea fi motivul tensiunii evidente dintre tatăl său şi doctor.

Doctorul se întoarse la pacientă. Aceasta avea o tăietură urâtă în palmă, iar mâna şi încheietura îi erau umflate. Se uită la mamă şi întrebă:

— Cum a păţit asta?

Copilul răspunse în locul femeii:

— Mama nu vorbeşte engleza. M-am tăiat la muncă.

— Şi tatăl tău?

— Tata a murit.

Maud rosti încet:

— Clinica îi are în vedere pe copiii orfani de tată, dar noi nu refuzăm pe nimeni.

Greenward îi zise lui Rosie:

— Câţi ani ai?

— Unsprezece.

Walter murmură:

— Credeam că există o lege care le interzice copiilor să lucreze până la vârsta de treisprezece ani.

— Există artificii prin care legea poate fi ocolită, replică Maud.

Greenward întrebă:

— Ce lucrezi?

— Fac curat la fabrica de confecţii a lui Mannie Litov. Era o lamă printre gunoaie.

— Când te tai, trebuie să speli rana şi să pui un bandaj curat peste ea. Apoi trebuie să schimbi bandajul zilnic, ca să nu se murdărească prea tare.

Greenward vorbea pe un ton aspru, fără să fie însă lipsit de simpatie.

Mama o întrebă ceva pe fată într-o rusă cu accent puternic. Walter nu o înţelese, dar pricepu replica fetei, care era o traducere a spuselor doctorului.

Doctorul se întoarse apoi spre asistentă:

— Curăţă-i rana şi bandajeaz-o, te rog. Lui Rosie îi zise: O să îţi dau un unguent. Dacă ţi se umflă şi mai tare braţul, trebuie să mai vii o dată aici săptămâna viitoare. Ai înţeles?

— Da, domnule.

— Dacă laşi infecţia să se extindă, ai putea să-ţi pierzi mâna.

Ochii lui Rosie se umplură de lacrimi.

Greenward spuse:

— Îmi pare rău că te-am speriat, dar vreau să înţelegi cât de important este să-ţi păstrezi mâna curată.

Asistenta pregăti un bol cu un fluid antiseptic. Walter rosti:

— Permiteţi-mi să-mi exprim admiraţia şi respectul pentru munca pe care o depuneţi aici, domnule doctor.

— Vă mulţumesc. Sunt bucuros să mă pun la dispoziţia clinicii, dar trebuie să cumpărăm produse medicale. Orice ajutor ne puteţi oferi va fi foarte apreciat.

Maud zise:

— Trebuie să-l lăsăm pe doctor să continue – mai sunt cel puţin douăzeci de pacienţi care aşteaptă.

Vizitatorii ieşiră din cabinet. Walter era mândru nevoie mare – Maud nu era doar miloasă. Când li se povestea despre copiii mici care lucrau în ateliere, multe aristocrate vărsau o lacrimă şi se ştergeau la ochi cu batistele lor brodate; însă Maud dădea dovadă de hotărâre, dar şi de sângele rece necesar pentru a oferi efectiv o mână de ajutor.

Şi, se gândi el, mă iubeşte!

Maud spuse:

— Pot să vă ofer ceva de băut, Herr von Ulrich? Biroul meu nu este prea spaţios, dar am o sticlă din cel mai bun vin de Xeres al fratelui meu.

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, dar trebuie să plecăm.

Era puţin cam devreme, se gândi Walter. Farmecul lui Maud nu mai funcţiona asupra lui Otto. Avea un sentiment neplăcut că se întâmplase ceva.

Otto îşi scoase portmoneul şi extrase din el o bancnotă.

— Vă rog să acceptaţi această contribuţie modestă la munca extraordinară pe care o depuneţi aici, Lady Maud.

— Cât de generos! exclamă ea.

Walter îi dădu o bancnotă similară.

— Poate că îmi veţi permite să donez şi eu ceva.

— Sunt recunoscătoare pentru orice îmi puteţi oferi, spuse ea.

Walter spera că fusese singurul care observase