să-i atragă atenţia. Un bărbat pe bicicletă, un altul pe jos. Erau destul de departe de el, ca să vadă cine erau şi oricum nu le ar fi dat importanţă. Mai devreme de a o fi văzut pe doamnă călare, o văzuse pe bătrîna Lee sau cel puţin aşa i se păruse. Venea pe cărare spre el, iar pe urmă, deodată, a luat-o într-o parte şi a intrat în pădure. De altfel, se plimba destul de des prin ţinutul mlăştinos şi intra sau ieşea din pădure.

Judecătorul întrebă de ce d-na Lee nu era şi ea prezentă. El înţelesese că fusese şi ea convocată.

Şi i se mai spusese că d-na Lee părăsise satul puţin mai înainte, nimeni nu ştia încotro plecase. Nu lăsase nici o adresă. Nu era obiceiul ei să lase vorbă, pentru că deseori pleca şi se întorcea, fără să anunţe pe cineva. Aşa că nu era nimic neobişnuit în asta. De fapt o persoană sau două spuseseră că aveau impresia că ea părăsise satul chiar înainte de accident. Judecătorul de instrucţie îl întrebă din nou pe bătrîn.

— Crezi, totuşi, că era d-na Lee persoana pe care ai văzut-o?

— N-aş putea să spun că sînt sigur. S-ar putea să nu fie aşa. Era o femeie înaltă care rătăcea şi avea o haină roşiatică, aşa cum poartă d-na Lee uneori. Dar nu m-am uitat foarte atent. Eram ocupat. Dacă nu a fost ea, ar fi putut să fie altcineva. Cine ştie?

În rest repetă ceea ce ne spusese şi nouă. Văzuse pe doamnă călărind prin apropiere, aşa cum o văzuse de nenumărate ori. Nu dăduse importanţă faptului. Numai pe urmă văzuse calul galopînd singur. Părea că ceva îl speriase. „Cel puţin aşa arăta”. Nu putu să spună nici cît era ora. S-ar fi putut să fie unsprezece sau mai devreme. Văzuse calul mult mai tîrziu, departe. Se întorcea spre pădure.

Apoi judecătorul mă chemă iarăşi pe mine şi-mi puse alte cîteva întrebări despre d-na Lee, d-na Esther Lee de la Căsuţa cu Viţă.

— Dumneata şi soţia dumitale o cunoşteaţi pe d-na Lee din vedere?

— Da, am răspuns, destul de bine.

— I-aţi vorbit?

— Da, de mai multe ori. Sau mai degrabă, am adăugat, ea ne-a vorbit.

— Te-a ameninţat vreodată sau a ameninţat-o pe soţia dumitale?

Am păstrat o clipă sau două de tăcere.

— Într-un fel a făcut-o, am spus încet, dar n-am crezut niciodată...

— Nu ai crezut niciodată, ce?

— N-am crezut niciodată că şi simte ceea ce spune, am răspuns.

— Ceea ce spunea suna a duşmănie împotriva soţiei dumitale?

— Soţia mea a menţionat o dată ceva în acest sens. A spus că avea impresia că bătrîna avea o pică pe ea dar nu putea să înţeleagă de ce.

— Aţi ameninţat-o vreodată, dumneata sau soţia dumitale, că o veţi alunga de pe aceste pămînturi?

— Niciodată şi dacă a fost rostită vreo ameninţare aceasta a venit din partea ei, am răspuns.

— Aţi avut vreodată impresia că era alienată mintal?

M-am gîndit puţin.

— Da, am zis, am avut această impresie. Am crezut că ajunsese să fie convinsă de faptul că pămîntul pe care ne-am construit noi casa îi aparţinea sau aparţinea tribului ei sau ce au ei. Era obsedată de asta, am adăugat încet. Cred că o luase razna de tot cu această obsesie.

— Înţeleg. Dar n-a trecut cumva şi la violenţe fizice în ceea ce-o privea pe soţia dumitale?

— Nu, am spus din nou încet, nu cred că ar fi corect să spunem aşa ceva. Totul se limita la acele preziceri ţigăneşti. „Vă va paşte nenorocul dacă veţi sta aici. Blestem pe capul vostru dacă nu plecaţi...”

— A rostit cuvîntul moarte?

— Da; cred că l-a rostit. Dar n-am luat-o în serios. Cel puţin, m-am corectat, eu n-am luat-o în serios.

— Crezi că soţia dumitale a luat-o în serios?

— Mi-e teamă că uneori o lua. Bătrîna putea cîteodată să te sperie destul de tare. Dar nu cred că îşi dădea seama de ceea ce spunea, sau făcea.

Audierea se termină cu anunţarea hotărîrii judecătorului de a amîna termenul pentru două săptămîni. Totul ducea spre o moarte pricinuită de un accident, dar nu existau probe suficiente pentru a demonstra cum a survenit accidentul. A declarat că va amîna audierea pînă cînd va avea şi depoziţia doamnei Lee.

 

 

20

 

A doua zi după audiere m-am dus să-i văd pe Maiorul Phillpot şi i-am spus verde-n faţă că vroiam părerea lui. Cineva care părea să fie, după opinia bătrînului tăietor de piatră, doamna Lee se plimbase în pădure în acea dimineaţă.

— O ştii pe bătrînă, am spus. Crezi că ar fi fost în stare să pricinuiască un accident cu bună ştiinţă? Şi din răutate?

— Nu prea pot să cred aşa ceva, Mike, zise el. Ca să faci un asemenea lucru trebuie să ai un motiv puternic. O răzbunare pentru ceva ce ţi s-a întîmplat. Ceva de genul ăsta. Şi ce-i făcuse Ellie? Nimic.

— Pare ceva ieşit din comun, ştiu. Dar de ce tot apărea în felul acela bizar, ameninţînd-o pe Ellie şi spunîndu-i să plece? Părea să aibă ceva cu ea, dar ce putea să fie? Doar n-o întîlnise sau s-o fi văzut mai înainte. Ce era Ellie pentru ea decît o americancă, o străină? Nu există ceva care să ţină de trecut, vreo legătură.

— Ştiu, ştiu, zise Phillpot Nu pot însă să nu mă gîndesc la faptul că există în povestea asta ceva care ne scapă, Mike. Nu ştiu dacă soţia ta a mai fost vreodată în Anglia înaintea căsătoriei voastre. Să fi locuit oare prin părţile astea vreo bucată de vreme?

— Nu, sînt sigur de asta. Deşi e destul de greu să afirmi aşa ceva. Nu prea ştiu mare lucru despre Ellie. Vreau să spun că nu ştiu ce cunoştinţe avea, pe cine întîlnea. Noi doi ne-am întîlnit doar... M-am recules şi m-am uitat la el. Nici nu ştii cum ne am întîlnit, nu-i aşa? Sigur că nu. Şi pe urmă am continuat: Nici n-ai ghici de aici într-o mie de ani. Şi fără voia mea-am început să rîd.