nimic condescendent. Chiar e plăcut să ai o relație cu o femeie care își asumă propriile alegeri. Când eram însurat cu Liz, uneori comportamentul ei era la fel de cameleonic ca al Annikăi, însă, în cazul fostei mele soții, purtarea asta n-avea de-a face cu integrarea în societate, ci mai degrabă cu manipularea competitorilor ei din domeniul afacerilor. Chiar dacă nu e corect să scuz unul dintre scopuri, în vreme ce îl denigrez pe celălalt, tot o fac.

Cina continuă fără incidente. După ce terminăm de mâncat, refuzăm toți oferta chelneriței de a ne aduce desert, iar Nate comandă al treilea rând de băuturi. Annika nici măcar n-a terminat al doilea pahar. E îmbujorată și se sprijină de spătarul scaunului, în locul poziției rigide, pe care de obicei o adoptă în public. Nate, Sherry și eu suntem amețiți, dar statura Annikăi și toleranța ei scăzută la alcool potențează efectul vinului. A băut mai mult decât am văzut-o bând vreodată și, când termină al doilea pahar, se uită prudentă la al treilea.

— Nu-i nimic dacă nu vrei să-l bei, o asigur eu.

— Nu vreau să-l beau.

Răspunsul ei tăios îmi amintește că n-ar trebui să presupun automat că are nevoie să-i vin în ajutor.

Chiar dacă a refuzat a treia băutură, vinul încă își face efectul. Îi pun lui Sherry câteva întrebări despre munca ei, iar ea vorbește despre o subvenție pe care speră s-o primească.

— Dar nu reușesc să-l conving pe șeful meu, adaugă Sherry.

— Să nu permiți niciodată cuiva care n-are puterea să-ți spună da să-ți spună nu, zice Annika.

Teoretic, așa e, însă în cazul de față sunt sigur că șeful lui Sherry are puterea să spună și da, și nu.

— A cui e replica asta? întreabă Sherry.

Șovăie. Pare că nu știe încotro bate Annika.

— A lui Eleanor Roosevelt. Cunoști citatele ei?

— Știu câteva, răspunde Sherry.

— Prietena mea cea mai bună mi-a făcut cadou o carte cu expresii celebre de-ale ei. „Fă în fiecare zi un lucru de care ți-e frică” m-a ajutat să supraviețuiesc când aveam douăzeci de ani. „Fă ceea ce simți că e bine, pentru că oricum o să fii criticat.”

Până în momentul de față s-a descurcat foarte bine, iar comportamentul ei neobișnuit ar fi putut trece neobservat, dacă s-ar fi oprit după un citat-două. Însă când Annika abordează un subiect care o pasionează, îi e greu să se oprească. Recită citat după citat, cu fața îmbujorată de vin și de entuziasm. Gesticulează în timp ce vorbește, iar mișcările ei devin din ce în ce mai apăsate. Sherry și Nate sunt în continuare politicoși, dar apoi, când își dă seama că a lăsat garda jos și a monopolizat discuția,

Annika tace brusc și se înroșește mai tare, trecând de la entuziasm la rușine.

Nimeni – nici măcar eu – nu știe ce să spună.

În timp ce mă gândesc cum ar fi cel mai bine să gestionez momentul, Sherry se apleacă spre Annika și îi strânge mâna.

— E în regulă. Am un nepot care îți seamănă mult.

Poate pentru prima oară în viață, Annika și cu mine schimbăm aceeași privire șocată. A ei se transformă rapid într-o expresie de rușine copleșitoare. Se ridică de la masă și iese în fugă din restaurant.

— Îmi pare foarte rău, zice Sherry. Poate că nici eu n-ar fi trebuit să beau al treilea pahar. A vorbit gura fără mine.

— Nu-i nimic. Pur și simplu nu prea vorbește despre subiectul ăsta.

Nici măcar cu mine.

— Să-mi spui cât îți datorez pentru notă, îi zic lui Nate. Îți dau mâine banii. Mi-a făcut plăcere să te cunosc, Sherry.

Împing scaunul, înșfac poșeta Annikăi și ies după ea.

O găsesc afară, pe trotuar, umblând agitată de colo colo și foindu-se de pe un picior pe celălalt. Nu încerc să-i împiedic mișcările. Vreau s-o alin și să-i șterg lacrimile care-i curg pe obraji, dar în schimb opresc un taxi și urcăm repede, apoi îi dau șoferului adresa ei.

28Jonathan

CHICAGO

AUGUST 2001

 

Înainte ca taxiul să ajungă la adresa ei, Annika se oprește din plâns și începe să respire adânc și rar. Când intrăm în apartamentul ei, se ghemuiește pe canapea. Nu vrea să se uite la mine. Mă așez lângă ea și aștept. Abia după cinci minute vorbește.

— Voiam să-ți arăt că m-am schimbat, că nu mai sunt aceeași persoană ca în facultate.

Are tonul unui om învins.

— Ei bine, ghici ce? Nu te-ai schimbat chiar așa de mult. Ești aceeași fată de care m-am îndrăgostit la douăzeci și doi de ani. Și am o veste pentru tine: îmi place fata aia, mi-a plăcut dintotdeauna și n-am spus niciodată că vreau să se schimbe.

Annika întoarce puțin capul spre mine, curioasă.

— Sherry n-ar fi trebuit să-ți vorbească așa, îi zic eu. A fost foarte arogantă. În plus, nu era nici locul, nici momentul potrivit. Dar chiar credeai că nu știu care e problema?

Fața i se schimonosește. La naiba! Asta credea.

— Mă străduiesc atât de tare să fiu asemenea celorlalți! strigă ea. Petrec ore în șir analizând care ar fi comportamentele potrivite, spune ea și schițează cu degetele ghilimele în aer, marcând ultimele două cuvinte. N-o să reușesc niciodată! Știi cum e să fii ca mine? E cel mai frustrant lucru din lume.

— Nici nu pot să-mi imaginez, recunosc eu.

— E ca și cum toată lumea din jurul tău are un exemplar din scenariul vieții, dar ție nu ți-a dat nimeni unul, așa că orbecăi și speri să supraviețuiești cumva. Dar de cele mai multe ori o dai în bară.

— Fosta mea soție ar fi fost capabilă să scrie ea însăși scenariul. Era expertă în situații sociale și de afaceri. Iar dacă avea de-a face cu un amestec între astea două, îi convenea și mai mult, pentru că era un as în domeniu și n-avea de gând să se lase eclipsată de nimeni, nici măcar de soțul ei.

Cu atât mai puțin de soțul ei.

— Dar Liz n-ar fi oprit mașina pentru un animal rănit, zăcând pe marginea șoselei, dacă asta ar fi însemnat să-și dea programul peste cap câtuși de puțin. N-ar fi oprit deloc, chiar dacă ar fi avut tot timpul din lume.

— Cum?! strigă Annika.

Din cauza analogiei mele brutale, acum nu se